Folclorul — descris ca un „fapt social” de către fondatorul etnomuzicologiei românești, Constantin Brăiloiu — se confruntă astăzi cu multiple probleme cauzate de schimbările radicale care s-au produs în societatea românească. Industrializarea forțată din perioada dictaturii comuniste a determinat deplasarea unui important procent al populației rurale către oraş şi schimbarea profesiilor tradiţionale ale acesteia în cele cu specific urban. Tendința de globalizare, manifestată cu precădere în ultimele decenii, a însemnat și deschiderea graniţelor, ceea ce a favorizat emigrarea masivă în străinătate a tinerilor din mediul rural, ducând, astfel, la îmbătrânirea satelor. Toate aceste mutații intervenite în viața societății se oglindesc în creația folclorică românească. Astfel, contactul lumii rurale tradiționale cu civilizația urbană a avut o puternică influență asupra creației folclorice, care, treptat, mai ales prin intermediul mijloacelor media, a fost scoasă din mediul său natural, pierzându-și majoritatea funcțiilor primordiale (magică, rituală, catharctică, utilitară), în favoarea, aproape în exclusivitate, a funcțiilor spectaculară și distractivă. Muzica folclorică de astăzi, promovată prin mass-media sau în cadrul unor festivaluri, nu mai are decât într-o mică măsură legături cu lumea satului; melodia este prelucrată, modificată sau chiar creată (astăzi unii interpreți asumându-și paternitatea creațiilor lor) și interpretată cu instrumente electronice sau acompaniată de adevărate „orchestre” populare, aceste mijloace noi de performare conducând, desigur, la modificări majore ale melodiilor și sonorităților originare. În acest context, este greu de spus care este gradul de autenticitate a folclorului practicat astăzi și promovat prin mass media. Doar în comunitățile sătești tradiționale, din ce în ce mai puține la număr, aflate mai departe de influența civilizației, manifestările foclorice mai au caracterul autentic, primordial. Și totuși, în această perioadă de criză care se manifestă la toate nivelurile societății, inclusiv și în cel al culturii tradiționale, există și voci care încearcă și reușesc să mențină tezaurul muzical tradițional pe o linie de mijloc, aproape de autenticul folcloric și nefăcând prea multe compromisuri determinate de satisfacerea gustului publicului, nu totdeauna cu discernământ în ceea ce privește valoarea și non-valoarea. Două din interpretele care aparțin categoriei menționate sunt Laura Lavric (n. 1946) și Margareta Clipa (n. 1958), ambele de origine bucovineană, recunoscute pentru harul lor muzical și dragostea pe care o poartă muzicii folclorice de pe meleagurile natale. Ambele soliste au performat alături de ansamblul folcloric Ciprian Porumbescu din Suceava și au beneficiat de sprijinul și îndrumarea experimentatului dirijor și folclorist George Sîrbu. În lucrarea de față îmi propun să analizez stilul de interpretare și repertoriul practicat de Laura Lavric și Margareta Clipa, aşa cum reiese el din înregistrările pe care aceste interprete le-au realizat de-a lungul carierei lor, cu concluziile aferente.