Conservarea patrimoniului cultural imaterial este una dintre măsurile de salvgardare definite prin Convenţia UNESCO de la Paris din anul 2003, adoptată de România prin Legea nr. 26 din 2008. Conform definiției din Convenția UNESCO de la Paris, patrimoniul cultural imaterial reprezintă totalitatea practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoştinţelor, abilităţilor — împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora, pe care comunităţile, grupurile sau, după caz, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. În cadrul definiţiei, expresiile culturale tradiţionale includ, în cea mai mare parte, ceea ce specialiştii au definit pe parcursul unui secol de cercetare şi tezaurizare ştiinţifică prin termenul folclor. Demonetizat actualmente de piaţa muzicală deculturalizantă şi de procesul de globalizare, folclorul este un segment de cultură naţională şi universală cu marcă tradiţională distinctivă, protejat prin Constituţia României, prin legislaţia în vigoare pe plan naţional şi prin politicile culturale europene şi mondiale. Conservarea patrimoniului cultural imaterial este definită ca „un demers sistematic şi coordonat pentru recunoaşterea expresiilor culturale tradiţionale de către specialiştii în domeniile patrimoniului cultural imaterial”. Mijloacele şi metodele de conservare a patrimoniului cultural imaterial muzical sunt consacrate în tradiţia etnomuzicologică seculară internaţională şi românească, fiind permanent actualizate şi îmbogăţite în funcţie de cuceririle şi inovaţiile tehnice, dar şi de evoluţia societăţii şi a mentalităţilor colective. Mijloacele de conservare patrimonială constau în: spații – locații adecvate -, aparatură, arsenal documentar, mijloace de inventariere, personal de specialitate. Meto dologia de conservare a folclorului formează un sistem de metode ce se aplică etapizat, îmbinându-se cu metoda de cercetare: 1. Tezaurizarea şi conservarea arhivistică (=clasarea) a faptelor muzicale; 2. Metoda tezaurizării exhaustive; 3. Inventarierea şi catalogarea profesională a documentelor audio/video şi a documentaţiei auxiliare dobândită în demersurile de tezaurizare pe teren; 4. Metoda transcrierii etnomuzicologice a documentelor sonore imprimate; 5. Conservarea documentelor audio pe suporturi discografice şi în format digital pe harduri, în baze de date şi arhive on-line; 6. Conservarea editorială. Aceasta este diferită de conservarea arhivistică prin faptul că se face în baza unei selecții repertoriale după criterii științifice riguroase menite să evidențieze trăsăturile structurale cu rol de marcă culturală identitară tradițională, definite prin autenticitate și reprezentativitate structurală. Colecţiile discografice ştiinţifice sunt mijloacele fundamentale de conservare și promovare editorială a folclorului utilizate de etnomuzicologi încă de la începuturile Arhivei de Folklor a Societăţii Compozitorilor Români (1932) şi ale arhivelor de folclor europene şi internaţionale (1949). Utilitatea lor este dovedită de valoarea și perenitatea seriilor discografice publicate sub diverse titulaturi de instituții științifice și culturale prestigioase pe parcursul unui secol.