Competenţa este capacitatea obiectivă a unui organ judiciar şi deci a persoanei sau persoanelor care lucrează în numele şi pentru acel organ de a efectua valabil acte cu eficienţă legală în desfăşurarea procesului penal[1]. La fel, competenţa poate fi definită ca sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal[2]. În activitatea organelor judiciare penale se ivesc frecvent situaţii în care pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este necesar să se producă unele devieri de la regulile obişnuite privind competenţa penală, care de fapt constituie un remediu pentru evitarea unor neajunsuri. Aceste devieri se obţin prin amplificarea, prorogarea sau deplasarea competenţei obişnuite. În special în cazul nostru pe noi ne interesează ultima, deoarece o deplasare de competenţă, cu obiect şi durată limitată se produce şi în cazul efectuării unei comisii rogatorii [3]. Anume atribuţiile în obţinerea probelor, efectuarea acţiunilor procesuale şi efectuarea acţiunilor de urmărire se transmit în cadrul asistenţei judiciare de la organul competent din alt stat. Această transmitere a competenţei se exprimă în admiterea statului a posibilităţii de a colecta probe pe o cauză penală proprie de organe străine competente şi de asemenea recunoaşterea probelor obţinute în conformitate cu cerinţele legislaţiei naţionale a statului solicitant. În aşa mod importanţa competenţei în cadrul asistenţei judiciare este greu de supraapreciat, organele însărcinate cu adresarea şi executarea comisiilor rogatorii având atribuţiile sale strict determinate care în majoritatea cauzelor reies din treapta ierarhică pe care se află organul ce se adresează, execută sau verifică executarea cererilor de comisie rogatorie.