Acest text își propune urmărească parcursul romanului Întunecare, scris de Cezar Petrescu, în scopul dezvăluirii mecanismului canonic ce a modificat locul operei în literatura română contemporană. Romanul Întunecare se estompează în timp, făcându-se vinovat mai ales de o implicare limitată a indivizilor la nivel afectiv. Căci personajele romanului se luptă cu un sistem politic corosiv, suportă cu demnitate traumele războiului, se transformă fie în resemnați, fie în revoltați, își pierd sau își câștigă viața socială sau viața de familie, înfruntă moartea și chiar viața, dar rămân dincolo de aceste experiențe complexe un mecanism închis pe interior care nu se deschide cititorului, negându-i acestuia o variantă chirurgicală a individualității lor. Scriitorul intuiește nevoile publicului contemporan, folosindu-se de sensibilitatea acestuia față de subiectul războiului abia trecut sau de intoleranța față de un text labirintic, construind o poveste ce urcă ușor pe podiumul canonului epocii, dar care nu-și menține poziția peste veacuri, când opera stă singură în fața tribunalului timpului.

This text aims to trace the course of the novel Întunecare, written by Cezar Petrescu, in order to reveal the canonical mechanism that changed the work’s place in contemporary Romanian literature. The novel Întunecare fades in time, being guilty especially of a limited involvement of individuals on an emotional level. For the novel’s characters struggle with a corrosive political system, endure the traumas of war with dignity, become either resigned or revolted, they lose or gain their social life or family life, face death and even life, but remain beyond this complex experiences a mechanism closed on the inside that does not open to the reader, denying him a surgical version of their individuality. The writer predicts the needs of the contemporary public, using its sensitivity towards the subject of the war that has just passed or its intolerance towards a labyrinthine text, building a story that easily climbs the podium of the era’s canon, but which does not maintain its position over the centuries, when the opera she stands alone before the court of time. The Romanesque, built on the edge of realistic composition, of truthful life pictures, of the mixture of tragic dynamism and descriptive passivity it loses its echo in the absence of the authentic aesthetic value that is imposed and updated.