În condiţiile globalizării economice are loc o dezvoltare durabilă şi a proceselor de internaţionalizare a învăţământului superior. Mobilitatea academică devine o activitate cotidiană pentru studenți, cadre didactice, cercetători. Tot mai multe persoane aleg să-şi facă studiile într-o ţară străină sau să studieze în ţara lor după programe ale unor instituții din altă ţară, sau făcând studii la distanţă. Fiind un proces dinamic, se dezvoltă continuu, sub influenţa mai multor factori interni şi externi, globalizării revenindu-i cel mai decisiv rol. Internaţionalizarea învăţământului superior este unul din obiectivele principale ale Procesului Bologna, care vizează promovarea mobilităţii studenţilor, a inserţiei profesionale a cadrelor didactice şi a absolvenţilor. Prin procesul de internaţionalizare se doreşte:  creşterea oportunităților de dezvoltare personală a membrilor comunităţii academice, fiind asimilată unui instrument de învăţare;  dezvoltarea cooperării internaţionale între instituţii, indivizi, în vederea creşterii calităţii învăţământului superior şi a cercetării. Scopurile internaţionalizării se modifică în timp, de la îmbunătăţirea calităţii predării, învăţării şi cercetării, formării personalităţii studenţilor şi până la creşterea prestigiului internaţional. Iniţial, noţiunea de internaţionalizare a studiilor semnifica totalitatea proceselor al căror efect combinat, planificat sau nu, este de a asigura dimensiunea internaţională a experienţei învăţă mântului superior în universităţi şi instituţii similare de educaţie [3, p.21]. Cele mai multe definiţii ale internaţionalizării învăţământului superior vizează ca scop principal al acesteia creşterea calităţii educaţiei şi cercetării. Unii autori au identificat patru raţionamente ale internaţionalizării învăţământului superior: economic, politic, social şi academic, aceste raţionamente diversificându-se în timp [1, p. 83-102]. Când a apărut pentru prima dată conceptul de internaţionalizare, raţionamentul său principal viza creşterea dimensiunii internaţionale a predării şi învăţării sau încurajarea unui climat de apreciere şi înţelegere a altor culturi, limbi şi diferite modalităţi de abordare şi analizare a problemelor [2]. Actualmente, se reliefează trei raţionamente principale ale internaţionalizării învăţământului superior:  îmbunătăţirea pregătirii studenţilor pentru o economie şi o lume globalizată;  internaţionalizarea curriculei şi îmbunătăţirea calităţii academice;  creşterea profilului internaţional şi prestigiului unei instituţii. Conform datelor Institutului de Statistică UNESCO, numărul studenţilor mobili a început să crească din anul 1975, ritmul de creştere accelerându-se începând cu anul 1996. Astfel, dacă în anul 1975 numărul studenţilor mobili constituia circa 0,6 mil. persoane, atunci în anul 2010, numărul acestora a depășit cifra de 3,5 milioane. În anul 2010 se atestă o creștere a mobilităţii studenților faţă de anul 2000 de peste 85%. Statele recipiente ale studenților străini sunt: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Canada, Australia, Franţa. Totodată, pe termen lung, asistăm la o lărgire a arealului ţărilor recipiente şi intensificarea poziţiilor pe fonul diminuării ponderii unor lideri ca SUA, a cărei pondere s-a redus de la ¼ la 1/5 în ce priveşte numărul de studenți străini găzduiţi.  Procesele de internaţionalizare sunt în plină dezvoltare. Pe lângă schimburile de scurtă durată pentru personalul academic, programele de mobilitate pentru studenţi (mobilitate de cercetare, cooperare între instituţii), apar noi elemente inovative, cum ar fi: programe de studiu în cotutelă, filiale, extensii ale universităţilor în străinătate, programe de învăţământ la distanţă. Un factor important care facilitează dezvoltarea internaţionalizării este şi accentul pe aspectele financiare. Astfel, acestea au determinat multe instituţii să îşi orienteze atenţia de la beneficiari (studenţi, cadre didactice, societate) către o zonă mai comercială, recunoscută nu ca o cooperare, ci ca o competiţie. Acest fapt este menţionat tot mai mult în ultimii ani, fiind considerat o consecinţă negativă a internaţionalizării. În concluzie, vom menţiona că importanţa internaţionalizării învăţământului superior este incontenstabilă, fiind o prioritate pentru toate instituţiile, dar şi pentru guverne. În evoluţia sa, conceptul de internaţionalizare a învăţământului superior a cunoscut multiple semnificaţii, raţionamentele acesteia fiind în continuă modificare. Totodată, se constată atât efecte pozitive, cât şi mai puţin pozitive ale acestui proces, care trebuie luate în consideraţie la formularea de politici şi strategii ale internaţionalizării pentru a contribui la crearea de valoare adăugată educaţiei şi cercetării. O atenţie sporită ar trebui să se acorde nu atât indicatorilor cantitativi (numărul de studenţi incoming şi outgoing, taxe de şcolarizare, poziţionare în clasamentele naţionale şi internaţionale ale universităţilor), ci indicatorilor calitativi, cu accent pe rezultatele învăţării, experienţele studenţilor, calitatea cercetării, predării şi învăţării, competenţele interculturale, pregătirea studenţilor către noi schimbări, condiţionate de procesul globalizării.