Schimbările produse în societate și prognoza accelerării acestora în etapele ce vor urma impun ca necesară nu numai adaptarea sistemelor educative la noile realități economice, sociale, culturale și științifice, ci și formarea în cadrul acestor sisteme a capacității de reglare continuă și de autoperpetuare. Din această perspectivă, principiile educației permanente devin linii orientative pentru acțiunea educativă, în general, iar educația adulților constituie un segment a cărui accentuare nu poate fi considerată un element neprioritar.  Trăind într-o societate bazată pe cunoaștere, indivizii sunt puși în situația de a-și structura permanent propriul mod de acces la informație și propria capacitate de selectare a informațiilor. Formarea reprezintă, în acest context, o acțiune de modelare a educatului conformă cu exigențele societății actuale.  Termenul de formare surprinde procesul de integrare a personalității conform unui model acțional realizat cu scopul adaptabilității persoanei. Formarea este o formă de abilitare care permite celui format să activeze într-o manieră flexibilă în domeniul pentru care este format. Această perspectivă definește într-o manieră diferită și cadrul de pregătire profesională a cadrelor didactice, domeniu în care termenul de formare subliniază necesitatea unei structurări profesionale capabilă de autoremodelare cu atât mai mult cu cât cadrele didactice reprezintă categoria formatorilor considerați ca agenți ai schimbării [2]. Necesitatea formării unui formator modern a apărut ca urmare a necesităţii de formare continuă, de modificare și adaptare a profesiei, de a face față unor cerințe calitative ale pieței forței de muncă în continuă dezvoltare. Ideea aceasta a fost dezvoltată în cadrul Programului de masterat Formarea formatorilor la Universitatea de Stat din Moldova.  Formarea formatorilor reprezintă activitatea de pregătire profesională inițială și continuă, proiectată și realizată, de regulă, la nivelul sistemului de învățământ. Conceptul de formare definește o acțiune socială care integrează educația, instruirea și învățământul fără a se reduce la acestea. O acțiune tipică de formare reclamă prezența unei persoane care înțelege bine aptitudinile și cunoștințele pe care formabilii trebuie să și le însușească și care posedă aptitudini de comunicare interpersonală. În general, formatorii trebuie să știe cum să conceapă un program de instruire, cum trebuie să folosească diferitele tipuri de mijloace ajutătoare și cum să măsoare rezultatele instruirii [1].  Atunci când ne referim la competenţele unui formator, putem menționa variate planuri în care acestea se înscriu, mai ales că publicul său este unul matur, cu o experienţă de care uzitează în orice moment, cu un scop dinainte stabilit, căruia trebuie să i se arate respect şi implicare. Un bun formator trebuie să dispună de competenţe generale, cum ar fi cele lingvistice, de gestionare a timpului şi a resurselor, competențe de exprimare în fața unui auditoriu, empatie, transferabilitate şi conexiuni variate, competenţe de îmbinare a teoriei cu practica, competențe de planificare şi proiectare a sesiunilor de formare în acord cu nevoile formabililor, de selecţie şi adaptare a metodelor utilizate şi a deciziilor luate în anumite circumstanţe, de credibilitate, de imparţialitate, confidenţialitate în cadrul unor limite clare, spontaneitate, creativitate, energie. Formatorul îşi înţelege rolul şi caută să găsească cele mai bune soluţii care să ajute la dezvoltarea organizaţiei/instituției, la înţelegerea colaborării dintre manageri şi ceilalţi pentru a le identifica nevoile de formare, diferenţiindu-le de alte tipuri de probleme [3]. Potrivit unui raport al ASTD (American Society for Training and Development), principalele domenii de competență cerute formatorilor sunt: (1) Planificarea carierei și gestionarea talentului; (2) Coaching; (3) Managementul cunoștințelor organizaționale; (4) Facilitarea schimbărilor organizaționale; (5) Măsurare și evaluare; (6) Efectuarea instruirii; (7) Îmbunătățirea performanței umane; (8) Conceperea programelor de studii.  Pentru a se perfecționa în aceste domenii de competență, formatorul (trainerul) profesionist trebuie să aibă o bază de aptitudini personale și interpersonale, precum și în domeniul organizației și managementului. Formatorului profesionist i se poate cere să îndeplinească atribuțiile unui manager de proiect, specialist într-un anumit domeniu profesional [1, p.7]. În procesul de învăţare a adulţilor, persoana abilitată să formeze trebuie să aplice anumite principii de dezvoltare şi livrare specifice acestei etape de viaţă, incluzând motivaţia lor privind implicarea în activităţile de formare, nevoile concrete, obiectivele formabililor, experienţa anterioară înglobată în tehnnicile interactive de training, crearea de oportunităţi determinate de desfăşurarea sesiunilor de formare. De asemenea, formatorul trebuie să dețină multiple mijloace pentru a crea confortul psihologic, precum şi un mediu favorabil învăţării, preocupându-se de pregătirea materialelor, luând în considerație nevoile sociale, emoţionale şi de confort ale formabililor. Nu trebuie pierdute din vedere nici stilurile diferite de învăţare de care dispun adulţii formați, preferinţele pentru un anumit stil de colaborare, impunându-se din partea formatorului o serie de strategii şi metode adresate unui public larg. Aici ar trebui să se ţină cont de individualitatea fiecărui formabil. Un formator profesionist în domeniu foloseşte exerciţii de introducere treptată în sesiunea de formare pentru o atmosferă prietenoasă, urmate de exemple, de ilustraţii, analogii, întrebări, comparaţii, concepte contrastante care să cultive interesul celor instruiți, întrebări retorice, fraze creative pentru a transmite informaţii, a explica şi a realiza transferul şi trecerea spre o altă etapă de formare. Experienţa individuală a fiecărui participant este valorificată, astfel încât să răspundă nevoii de comunicare a grupului în orice moment, nu numai pe parcursul desfăşurării trainingului, dar şi în pauzele utilizate strategic, care sunt adevărate momente de relaxare şi de identificare a oportunităţilor apărute şi feedbackului rezultat. Conduita profesională este o latură care ar trebui perfecţionată de către formator, indiferent de gradul de apropiere dintre el şi cei formați. Menționăm aici negocierea cu membrii grupului pentru respectarea unor norme şi reguli de bază pentru desfăşurarea sesiunilor de formare, comunicarea în mod clar a scopurilor şi obiectivelor de instruire, în acord cu nevoile formabililor, aceştia din urmă participând la construirea şi explicitarea lor; utilizarea strategiilor care să dezvolte coeziunea de grup, confortul şi asumarea de riscuri, dar şi pentru a se adapta diferitelor stiluri de învăţare pentru a nu interveni monotonia, repetiţia. De asemenea, tot în acest sens, formatorul trebuie să ştie să obţină feedback facil, indirect pentru a clarifica punctele slabe şi pentru a determina nivelul de înţelegere, acord/dezacord al participanţilor pentru a interveni din timp. Formatorul trebuie să țină cont de o serie de probleme ce pot apărea, ca acele de conflicte interpersonale între membrii grupului, cele legate de mediul de lucru, social, emoţional pentru a înlătura/diminua eventualele bariere ce pot crea rezistenţă, gestionând în mod eficient problemele şi facilitând soluţionarea, descurajând comportamentele perturbatoare. Este foarte important ca formatorul să stăpânească tehnica formulării întrebărilor, ştiindu-se că, de cele mai multe ori, acestea clarifică, orientează şi stimulează comunicarea în direcţia dorită, oferind posibilitatea completării informaţiilor despre problema în discuţie. Potenţialul creativ aduce o contribuţie bine-venită în situaţii dificile şi provocatoare, prin planurile de pregătire, prin atitudinea deschisă şi reacţiile în diferite situaţii, solicitări sau stiluri de învăţare/comunicare ale participanţilor. Inteligenţa emoţională este o altă competenţă personală a formatorului, mai ales că munca acestuia este directă, de aici şi tratarea provocărilor profesionale pe care le are de parcurs cu tact şi înţelegere.  În concluzie, formatorul trebuie să cunoască particularităţile de manifestare şi de învăţare ale cursanţilor adulţi de diferite vârste; să comunice eficient cu cursanţii sau cu alte persoane implicate în realizarea programelor de formare; să cunoască cadrul strategic actual de formare profesională continuă a adulţilor şi legislaţia aferentă pe plan naţional şi european; să proiecteze şi să dezvolte curriculumul de formare, parcurgând etapele: analiza de nevoi, pregătirea formării, managementul programului de formare, folosirea resurselor alocate formării; să proiecteze activităţi practico-aplicative variate pentru a crea sesiuni de învăţare interesante care să sporească înţelegerea şi interacţiunea în grup; să monitorizeze permanent procesul învăţării şi să creeze oportunităţi de feedback, reglând, ajustând şi optimizând continuu atât propriul comportament, cât şi activităţile desfăşurate în cadrul formării; să ofere sprijin/consiliere în dezvoltarea personală şi profesională; să evalueze rezultatele unui parcurs didactic prin utilizarea unei palete metodologice largi, flexibile, adaptată procesului de instruire la adulţi; să folosească rezultatele evaluării stagiului de formare ca punct de plecare în revizuirea şi îmbunătăţirea parcursului didactic următor.