În Grigore Vieru literatura noastră îşi regăseşte esenţa continuităţii poporului, adevărul, dar, mai ales, durerea realităţii. Specificul ei este profund influenţat de poezia lui Vieru. Tiparele poeziei noastre tradiţionale se înscriu în limitele unor teme stabilite demult de istoria şi dezvoltarea neamului: patria, dragostea, mama şi iubirea de Dumnezeu, iar poetul le integrează în expresia cea mai originală şi mai pură. Întreaga lui operă impresionează prin uriaşa capacitate de cuprindere şi percepere a lumii, prin vibraţia adâncă a apartenenţei la pământul matern. Grigore Vieru nu numai că a scris cel mai frumos despre mamă, despre Patrie, despre limba română, despre copilărie, el şi-a deschis larg inima pentru cititorii de toate vârstele, aducând lumină şi înţelepciune în sufletul lor. Afirm cu cea mai mare responsabilitate că Grigore Vieru a fost şi va rămâne cel mai citit poet. În şcoli, grădiniţe, biblioteci nu există acţiuni unde n-ar fi prezentă poezia şi cântecele lui Grigore Vieru. Nici nu trebuie să ne punem întrebarea de ce? Fiindcă Grigore Vieru a scris pe înţelesul tuturor şi fiecare din noi ne regăsim în poezia lui. Citindu-l, nu ai nevoie de dicţionar. Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»‖. Popularitatea lui Grigore Vieru a fost asigurată de simplitatea scrisului său. Când ne referim însă la această calitate a poeziei lui Vieru, trebuie să ţinem cont, neapărat, de afirmaţia care îi aparţine: „Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles‖. Fraza conţine, de fapt, o descifrare a complexităţii creaţiei lui Grigore Vieru, care, pentru a fi apreciată la justa ei valoare, trebuie privită în ansamblu şi în contextul social-politic în care a fost plăsmuită. Căci pe Grigore Vieru, poetul, lau născut realităţile perioadei postbelice. „Copiii anilor treizeci‖, deveniţi oameni de litere, poartă în scrisul lor „cifrul‖ supravieţuirii, mai întâi, în plan ontologic şi, în al doilea rând, în planul creaţiei. Afirmaţia făcută de către poet, mai în glumă, mai în serios, „Când obosesc de cei mari, mă întorc la cei mici‖ denotă statutul său permanent de educator al cititorilor. Vieru şi-a asumat această dificilă misiune, care în spaţiul dintre Prut şi Nistru are conotaţii specifice, scriind cele mai frumoase poezii dedicate limbii române. Versuri precum cele citate în continuare erau cunoscute pe de rost de toată lumea: „Pe ramul verde tace O pasăre măiastră Cu drag şi cu mirare ascultă limba noastră...‖ sau: „În aceeaşi limbă Toată lumea plânge. În aceeaşi limbă Râde un pământ...‖. Cu aceste versuri au crescut generaţiile care au repus în drepturile sale limba română şi alfabetul latin în Republica Moldova. Sensurile profunde ale operei lui Grigore Vieru se regăsesc, în viziunea noastră, în câteva momente-cheie, ce se desprind din creaţia sa, dar şi din atitudinea pe care a manifestat-o faţă de cele mai importante valori ale existenţei. Iată un exemplu, pe care mi l-a relatat Nina Negru în chiar ziua înmormântării poetului. La o întâlnire cu studenţii de la Universitatea de Stat din Moldova, prin anii ‘70, Vieru le-a spus tinerilor prezenţi în sală că nu va vorbi mult, deoarece discursurile lungi nu se reţin şi a rostit următoarele cuvinte: „Să ţineţi minte un lucru: orice vi s-ar spune pe parcursul vieţii, să ştiţi că sufletul există!‖. În contextul vremurilor de odinioară spusele poetului au însemnat un îndemn de a reveni la izvoarele normalităţii vieţii. Poezia lui Vieru a contribuit la întemeierea identităţii. E vorba de o ctitorie în sensul în care vorbea Martin Heidegger despre Hölderlin: „Ctitoria fiinţei este legată de semnele zeilor. Iar cuvântul poetic nu este totodată decât interpretarea «vocii poporului». Acesta este numele pe care Hölderlin îl dă legendelor prin care un popor îşi aminteşte de apartenenţa sa la fiinţare în totalitatea ei. Dar această voce se scufundă adesea în tăcere şi osteneşte în sine însăşi. Ea nici nu are de fapt putinţa să spună, prin ea însăşi doar, ceea ce este autentic, ci are nevoie de cel care o interpretează‖ [1]. În fond, poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care, pe un segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii. Optimismul său dătător de libertate interioară face posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial. De acolo, din sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă contra limbajului de lemn. Acesta este înlocuit de limbajul simţurilor, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei, în măsură să înlesnească redescoperirea drumului pierdut către strămoşi, către rădăcini. Simplitatea versului lui Grigore Vieru e condiţionată şi de vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică anumită, colectivă, capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor trăirilor autentice, aşa precum se întâmplă şi în următoarele versuri: „Ca un copil aştept dimineaţa, Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!‖. Este un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu fulgerul marii iubiri de viaţă. De acum încolo se vor împărtăşi din el atât prietenii, cât şi neprietenii lui Grigore Vieru. Plecând în ceruri, Grigore Vieru ne-a lăsat un Testament plin de sentimente şi dragoste de neam, de Patrie, de mamă, de frate: „Lângă doină şi izvor Nu-i uşor să-ţi fie dor, Nu-i uşor să fii curat Pe pământ înstrăinat. Vă las dorul cel durut Şi nădejdea de la Prut. V-am crescut, v-am ridicat, Mă pot duce, Mă pot duce împăcat.‖ El a crescut şi educat zeci de generaţii prin poezia sa.