Prezenta comunicare, intitulată, Expresivitatea limbajului în balada populară, porneşte de la o amplă documentare asupra creaţiei, eposului popular, stabileşte conexiuni între universul literaturii populare şi filonul folcloric; analizează importanţa şi tipologiile baladelor populare, viziunea realistă şi transfigurarea artistică, diferite aspecte ale influenţei exercitate de literatura populară asupra stilului, limbajului baladei, preocupările savanţilor legate de cercetarea lor. Motivaţia studiului prezentat este cel legat de convingerea că balada populară este deţinătoarea unor fapte de limbă care trebuie valorificate în continuare pentru că literatura cultă îşi ia ceva din eposul popular. Mitul estetic al creaţiei suscită şi va suscita mereu reinterpretări şi chiar reconsiderări de ordin estetic, literar, istoric. Este trist că, uneori, omul contemporan nu cunoaşte acea renaştere prin mit, acea reîntoarcere la arhetip care l-ar salva de la căderea în neant. Posibilităţile limbajului se afirmă ca forţă constructivă, pornind de la ancorarea în structurile ancestrale ale cuvântului. Balada populară a inspirat mulţi cercetători care s-au aplecat cu abnegaţie asupra studiului ei. Am încercat să punem laolaltă aceste teorii pentru că ele demonstrează, chiar dacă uneori sunt contradictorii, valoarea estetică deosebită a creaţiilor populare. Creaţia populară va rămâne un mod specific de oglindire a vieţii, de exprimare a trăirilor, de modelare morală. Din tezaurul creaţiilor folclorice, păstrător de legi şi datini, primite din moşi, strămoşi, moştenim cunoştinţe legate de om, de lumea macro- şi microcosmică, de lumea reală sau transcendentală. Cântecele epice au un statut aparte în cadrul folclorului literar, deoarece oralitatea se manifestă mai clar în operele narative în versuri, unde autorul are şi rolul de performer. Atunci când este spusă sau cântată o baladă apar trăsături specifice de stil şi de exprimare, care indică publicului tipul de text. Rezultă că receptarea actului folcloric este unică. Oralitatea baladelor impune, pe de o parte, respectarea unor limite interne (sunt stabilite formele în care conţinutul este transmis, cu ce scop, în ce circumstanţe), iar pe de altă parte oferă colportorului libertatea absolută de a manevra limbajul într-o manieră proprie, majoritatea producţiilor folclorice dezvăluindu-se publicului ca frumos artistic. Limbajul popular este privit sub aspect lingvistic dar se recunoaşte şi substratul lui psihologic, el îndeplinind nu numai o funcţie emotivă, ci şi una simbolică.Faptul folcloric în balada popular nu este unul individual, izolat. El este un fapt social în care sunt angrenate toate credinţele mitice, religioase, estetice ale comunităţii tradiţionale. Existenţa variantelor unui fapt folcloric conduce la concluzia că acesta, ca întruchipare a unui model, are o largă circulaţie. Variantele sunt doar nuanţări stilistice ale aceleiaşi realităţi. Valoarea artistică a baladei româneşti este superioară altor creaţii similare aparţinând altor popoare. Într-un motiv întemeiat pe străvechea credinţă în jertfa zidirii, credinţă răspândită la toate popoarele şi plăsmuită sub formă de baladă la popoarele sud-est europene, poporul român a izbutit, deşi este acela care a împrumutat mai târziu motivul, să-i dea cea mai desăvârşită formă artistică. Din tot folclorul lumii, la noi şi-a împlinit deplin motivul acesta destinul estetic. Individualizând balada românească în cadrul larg sud-est european, ies la iveală anumite trăsături care ne transpun într-o altă atmosferă, totul fiind subordonat destinului de meşter în sens de creator, întrucât acest poate fi văzut şi realizat în sfera poporană. Balada este una dintre speciile cele mai studiate, dar si controversate de catre cercetatori, deoarece această specie prezintă o serie de probleme ca: originea, legatura cu viata sociala, eposul altor popoare, raportul cu alte specii, valoarea artistica si documentara, trasaturile specific nationale, conditiile si prilejul de manifestare, frecventa tematica si clasificarea acesteia. S-au facut cercetari minutioase, dar numai asupra aspectelor literare, latura muzicala fiind considerata ca o rezenta in executie si aceasta tot numai din viziunea literara, muzica fiind considerata complementul melodic al baladei [1,p.26]. Nicolae lorga sustinea ideea originii occidentale a baladei. În concepţia sa balada ar fi existat iniţial sub forma unei epopei care prin sfaramare a dat nastere baladelor, venind dinspre Franta catre regatul Neapolelui, spre Spania, Serbo-Croaţia si ajunse in Principatele Dunărene, iar de aici mai departe catre Polonia. Acestei ipoteze a importului baladei i se alatură si Ov. Densusianu. Cercetarile arata ca numai 13 % din subiectele baladei romanesti se intalnesc si in balada iugoslava, neogreaca, albaneza, macedoneana si istroromana. Influentele se datoreaza conditiilor socialeconomice similare in care au trait poporul roman si cele balcanice, la care se adauga expansiunea otomana si trebuie facute delimitari clare intre influenta si import. O a doua teorie referitoare la originea baladei este cea aristocratica in temeiul careia balada s-a nascut la curtea domnilor, unde, la ospete, se preamareau faptele de vitejie ale inaintasilor. Gasind baladei romane o schema universala si radacini mai vechi, criticul rus Veselovski ajungea la concluzia ca ar dezvolta o tema mitologica, aflata cu sute de ani i.Hr. si la Herodot. Prin studiile intreprinse de Gaston Paris si, indeosebi, ale lui Joseph Bedier, s-a impus parerea ca vestul continentului nostru ar fi fost leaganul eposului eroic, intai de toate Franta, in poeme cunoscute sub numele de „chansons de geste", autorii cantau faptele de glorie ale lui Carol cel Mare si ale lui Roland, dar si legendele unor manastiri, viata unor sfinti etc. Cunoscatori ai latinei, acestia frecventau bibliotecile curtilor princiare ori ale manastirilor, erau cunoscatori ai cronicilor, ei facand, deci, opera evocativa. Nu inventau, asadar, subiecte, ci preluau din traditia eroica episoade tipice cavalerismului medieval, le versificau in mii de versuri, pe care apoi le debitau in fata nobilimii sau a maselor mai largi, dupa o arta tipica cantaretului „ambulant". Termenul de balada a fost folosit pentru prima oara de V. Alecsandri in 1852 si provine din cuvantul italian ballare, care inseamna a dansa.Prima atestare a baladei pe teritoriul tarii noastre a fost facuta de cronicarul polon Matej Strykowski (1574 - 1575) care strabatand tarile romane afirma ca „ ... in toate adunarile acelor popoare faptele oamenilor reuniti sunt celebrate in cantece cu acompaniamentul viorilor, a lautelor, cobzelor si arfelor, caci poporul de jos se desfateaza peste masura ascultand ,marile vitejii ale principilor si voinicilor [2,p.282]. Relatari despre balada populara gasim si in scrierile stolnicului Constantin Cantacuzino si ale cronicarului Miron Costin, care amintesc despre obiceiul vechi de a se canta la mesele domnitorilor Cantecele Domnilor din trecut. Aceste creatii, imbogatite cu teme noi, cizelate si desavarsite in decursul veacurilor, sau altele pe cale de disparitie, continua sa vietuiasca si astazi. Debitate si cantate de-a lungul mal multor secole si de-a latul intregii Europe, este de la sine inteles ca s-a statornicit o puternica traditie si s-a format o patrie comuna, proprie eposului eroic, o traditie distinsa prin motive comune, o arta compozitionala si o maniera a „zicerii". Cercetari migaloase au dus la stabilirea de prototipuri, motive, versiuni etc. Popoarele au preluat motive de circulatie general-europeana, pe care le-au innoit mereu; dar, alaturi de ele, s-a dezvoltat si o suma de motive nationale. Se poate vorbi de spatii epice, in care s-a dezvoltat o poezie specifica fiecaruia dintre ele. In sprijinul originii vechi a eposului popular vin si scrierile lui lordanes (sec. al-VI-lea d.Hr.) care mentioneaza cantecul epic la geto-daci, fapt ce plaseaza existenta lui inainte de incheierea procesului de etnogeneza la romani, moment in care se poate vorbi de un folclor romanesc. Antologia baladei culte româneşti poate fi o posibilă istorie a poeziei noastre, într-atât de reprezentativă se arată această specie în literatura de azi. Aserţiunea implică cel puţin două riscuri, întrucât termenul de baladă este determinat istoric şi pentru că nici unul dintre marii poeţi români nu a fost relevat ca structură prin excelenţă baladească. La români, specia s-a construit târziu, abia odată cu Iancu Văcărescu şi Gheorghe Asachi, atunci când Europa descoperă febra romantismului iar specia la care mă refer cunoaşte un extraordinar reviriment, mai ales în nord. Faptul că cea dintâi baladă cultă românească de excepţie este şi unul dintre primele mari poeme ale literaturii noastre, poate fi o coincidenţă, însă una semnificativă. Balada ca indiciu al vitalităţii poeziei. Mai târziu, tot într-o epocă de manierism, când lirica se subţiază în purismul postbarbian, cerchiştii întrevăd salvarea din nou în baladesc. Resurecţia baladei e o categorie estetică anti-romantică, specifică liricii moderne. Mergând şi mai departe din punct de vedere sistemic, Lucian Blaga, în spiritul morfologiei culturii, reprezentată de un Frobenius sau Spengler, vorbeşte de existenţa unui adevărat "spaţiu mioritic", un "spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului". "Acest orizont, spune Blaga, neamintit cu cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei, din rezonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din atmosfera şi din duhul baladelor noastre". Acest "spaţiu-matrice" al sufletului popular românesc se lasă descoperit în incantaţiile Mioriţei, odată conştientizat devenind o cheie de explicare a "orizontului" şi a "stilului" românesc. Devenite simboluri, întruchipări ale sufletului românesc, Mioriţa şi Meşterul Manole au fost privite deopotrivă ca un blestem şi ca o binecuvântare. Lucrul care a generat cele mai aprige controverse este aşa-zisul "fatalism" care se degajă din cele două opere, un "fatalism" greu de acceptat într-o perioadă în care neamul românesc era chemat de istorie să se împlinească în sfârşit pe plan mundan. Ca mai toate adevăratele capodopere, şi Mioriţa e înconjurată de un larg cerc de umbră, de o largă zonă de tăcere, ceea ce, dacă îi sporeşte misterul, îi sporeşte şi demnitatea artistică‖[5,p.43]. Vorbind despre "Miorita," Adrian Fochi, ajungea la o concluzie surprinzatoare că ceea ce cunoastem ( despre balada Miorita,) e foarte puţin si mai ales, putin concludent.Dar mai stim cu precizie ceva, si anume ca nu vom putea sti niciodata o suma de fapte esentiale, legate de viata textului, si de valoarea sa. Cu fiecare zi care trece, ne indepartam tot mai mult de posibilitatea de a intelege textul, pentru ca marim distanta dintre noi si mesajul piesei. Adrian Fochi (1964 și 1980) opină: „Tot ce putem spune, cu șansa de a nu greși prea mult, este faptul că textul oglindește o concepție foarte veche, precreștina, că, deci, ar putea avea rădăcini foarte adânci, pâna departe, în străfundurile neguroase ale istoriei‖[ibidem,p.186]. Ovidiu Birlea (1973) e de aceeași părere: „Ipoteza de colindă trebuie să dateze din cele mai vechi timpuri, în orice caz, ea se vădește mai arhaică decât baladele corespunzătoare, așa cum ni le arată culegerile de mai bine de un veac. Se poate presupune că rădăcinile lor (referitor la Miorița și Meșterul Manole) sunt chiar mai vechi, întrucât oglindesc concepții și practici ce datează din preistorie‖[3]. Cu privire la paralela între religia zalmoxiană şi religia creştină Mircea Eliade remarcă concludent că: ―Nemurirea getică devine nemurire creştină. Tot Mircea Eliade (1970) remarcă: ―Adeziunea aproape totală a poporului și a intelectualilor români la drama mioritică nu este deci lipsită de rațiune. Inconștient, atât poeții populari care cântau și ameliorau continuu balada, cât și intelectualii care o învățau la școală, simțeau o afinitate secretă între destinul păstorului și cel al poporului român‖[4,p.434]. Eliade vorbește despre ―straturile de cultură‖ din Balcani și România care ar fi ―mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile clasice greacă și romană‖; iar ―lucrul acesta e cu adevărat evident în ceea ce privește obiceiurile și comportamentul magico-religios al vânătorilor și păstorilor. Demonstrând importanţa eposului popular prin cantitatea şi prin varietatea subiectelor pe care au avut-o aceste cântece în viaţa spirituală a poporului român, descoperim că balada populară reprezintă modele de comportament în situaţii tipice, care influenţează destinul omului, fie că sunt legate de momente din viaţa omului (naştere, nuntă, moarte), de ocupaţii (oierit, construcţii), de revoltaţi împotriva nedreptăţilor de tot felul etc. Rezultă că funcţia ei este una social-educativă, realizându-se diferenţiat în diversele specii ale baladei, care, la rândul lor, reprezintă etape diferite în evoluţia mentalităţilor şi năzuinţelor umane.