După ce a descris, în lucrările precedente, „supinul” românesc ca un conglomerat din cel puţin şase formaţii diferite, dintre care numai una poate fi numită supin în sens strict, în articolul de faţă autorul distinge în limitele acestuia două subspecii. Una include omonime ale substantivelor existente în mod independent (ca în E nevoie de cules mere), pe când pentru cea de a doua asemenea substantive nu există (ca în E nevoie de organizat o adunare). Prin aceasta româna poate fi caracterizată tipologic (deşi într-o sferă mai restrânsă, decât, de exemplu, turca) ca o limbă ce are o subclasă de substantive defective, adică cele ce apar numai în cazuri oblice sau/ şi numai după prepoziţii.