Terorismul face parte din ameninţările care au planat mereu asupra Europei, continent unde au activat numeroase organizaţii teroriste, în special începând cu a doua jumătate a sec. XX [1, p.323]. Caracterul transfrontalier al acestui fenomen s-a marcat în timp, statele conştientizând rapid necesitatea unei cooperări la nivel internaţional pentru combaterea efectivă a acestui tip de criminalitate. Pe fundalul tragic al recentelor atacuri din Paris şi Bruxelles, Uniunea Europeană (UE) este în poziţia de a se manifesta drept un actor-cheie în lupta împotriva terorismului pe continentul european. Deşi numeroase critici au vizat iniţial UE, considerând-o mai curând responsabilă decât sursa unor eventuale soluţii, această poziţie a fost în mare măsură revăzută, or singurele garanţii de securitate pot proveni în prezent doar dintr-o acţiune coordonată a statelor-âmembre. Libertatea de circulaţie în spaţiul Schengen urmează a fi complementată în mod eficient doar de o acţiune la nivel european care să securizeze acest spaţiu. Cu toate aceste premise, intervenţia în domeniul combaterii terorismului în UE este încadrată de o arhitectură instituţională şi un câmp de acţiune limitat. Uniunea funcţionează în baza competenţelor atribuite, respectând principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii [2, p. 19]. Ea este astfel capabilă să intervină doar în domenii expres delimitate şi în măsura în care acţiunea sa suplineşte acţiunea statelormembre. Cu toate acestea, Uniunii Europene îi rămâne o marjă de intervenţie importantă, în ce mod ar trebui aceasta să o utilizeze?  Măsurile adoptate până în prezent de către UE în acest domeniu au fost deseori un răspuns la atacurile teroriste care au afectat direct sau indirect cetăţenii europeni. Mandatul de arest european a fost instituit în reacţie la atacurile perpetrate la 11 septembrie 2001. [3] Ulterior, după atacurile teroriste din Madrid şi Londra în 2005, a fost adoptată prima strategie a UE în materie de combatere a terorismului [4], urmată de adoptarea Directivei privind păstrarea datelor cu privire la furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice [5]. Această din urmă Directivă a fost ulterior invalidată de Curtea de Justiţie, întrucât s-a considerat că aduce o ingerinţă disproporţionată dreptului la viaţă privată [6]. În urma atacurilor din Paris şi Bruxelles, Comisia Europeană s-a mobilizat în vederea adoptării Directivei „PNR” care permite utilizarea datelor din registrul cu numele pasagerilor pentru urmărirea penală a infracţiunilor de terorism şi a infracţiunilor grave [7]. Această Directivă a fost adoptată la 27 aprilie 2016, în pofida criticilor aduse pentru garanţiile insuficiente pe care le prevede cu referire la protecţia respectării vieţii private [8]. În ceea ce priveşte definiţia propriu-zisă a crimei de „terorism”, aceasta a fost armonizată prin Decizia-cadru nr. 2002/475/JHA [9]. Articolul 3 al acestei Decizii, modificată în 2008, incriminează inclusiv provocările publice, recrutarea şi instruirea pentru terorism.Tendinţa care se conturează în contextul actual este de a incrimina inclusiv călătoriile sau planificarea călătoriilor în alte state cu intenţia de a pregăti sau a se antrena pentru comiterea actelor de terorism. Un set de măsuri complementare ţin de controlul circulaţiei în cadrul Scengen şi utilizarea sistemului de informaţii Shengen (SIS II). Acest sistem este unul din cele mai importante instrumente de luptă antiteroristă, întrucât poate conţine alerte cu referire la potenţiale riscuri pe care le prezintă persoanele, informaţie care se conţine într-o bază de date accesibilă la nivel european [10]. Acest arsenal juridic şi operaţional cu care s-a dotat Uniunea Europeană a fost, în mare parte, denunţat de organizaţiile de protecţie a drepturilor omului. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt prestate unor largi limitări, iar dreptul la viaţă privată, în particular, este practic anihilat în contextul combaterii terorismului. Cu toate acestea, eficacitatea unor asemenea măsuri, îndeosebi colectarea unui volum important de date personale – este pusă la îndoială. Dezideratul UE este de a permite o protecţie mai mare cetăţenilor săi, aceasta este una din cele mai importante mize ale sale, îndeosebi după eşecul în gestionarea crizei refugiaţilor, însă va putea Uniunea să rămână în acelaşi timp fidelă principiilor drepturilor omului?  Curtea de Justiţie a UE a avut deja ocazia să-şi expună poziţia fermă în ceea ce priveşte recunoaşterea drepturilor omului ca aparţinând „principiilor constituţionale ale Tratatului CE” într-o cauză ce viza legalitatea unui Regulament al Consiliului UE adoptat tocmai în vederea combaterii terorismului, prin îngheţarea fondurilor persoanelor fizice sau juridice asociate lui Oussama Ben Laden. Cu siguranţă, garantarea respectării drepturilor omului va reveni şi în continuare într-o mare măsură Curţii de Justiţie a UE [11]. Terorismul afectează fundamentul societăţii europene, însă abandonarea democraţiei şi drepturilor omului pentru a răspunde actelor unor radicali, dirijaţi de ideologia terorii ar fi o greşeală enormă. După cum afirma în maniera sa cinică Niccolò Machiavelli: ,,(...) aceasta este soarta lucrurilor omeneşti, nu poţi evita un necaz fără a cădea în altul” [12, p. 436] şi se pare că UE a a preferat să creeze o nouă problemă în defavoarea adoptării unor soluţii mai moderate.