În virtutea independenţei şi suveranităţii sale, fiecare stat este liber de a se pronunţa referitor la poziţia sa în ceea ce priveşte statutul de neutralitate. Din practica internaţională reiese că statutul de neutralitate poate fi stabilit juridic prin următoarele acte oficiale: 1. Declaraţia unilaterală a statului care a decis să urmeze politica de neutralitate recunoscută tacit sau expres de către alte state. 2. Acorduri bilaterale. 3. Acorduri multilaterale. Ca exemplu tradiţional de proclamare a neutralităţii permanente, în baza actului unilateral al statului, este Austria. Legea constituţională federală adoptat la 26 octombrie 1955 [8, p.335] prevede în art. 1: În scopul confirmării îndelungate şi permanente a intependenţei sale externe şi a inviolabilităţii teritoriului său Austria anunţă benevol despre neutralitatea sa permanentă. Austria o va susţine şi o va apăra cu toate mijloacele disponibile pe care le deţine. Pentru asigurarea acestor scopuri Austria în viitor nu va intra în niciun fel de coaliţii militare şi nu va permite crearea de puncte militare de reper ale statelor străine pe teritoriul său. Art. 2: realizarea acestei Legi constituţionale federale se atribuie Guvernului Federal [8, p.335]. Neutralitatea Austriei este recunoscută internaţional de mai mult de 40 de state, dar nu este garantată [5, p.37]. Ulterior, în mod unilateral, în 1962 şi-a proclamat neutralitatea permanentă statul Laos, adoptând Declaraţia de neutralitate, iar în 1981 şi-a declarat statutul de neutralitate permanentă Malta, iar statele europene au luat act de această Declaraţie prin actul final al Reuniunii de la Madrid din 1983 a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În această ordine de idei se încadrează conţinutul art.11 al Constituţiei Republicii Moldova cu denumirea Republica Moldova, stat neutru cu următorul coţinut: alin.1 Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă, alin.2 Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său [7]. Statutul de neutralitate proclamat de către Republica Moldova în mod unilateral are un caracter voluntar din care urmează anumite drepturi şi obligaţii atât în timp de pace, cât şi în caz de conflict armat. Un caz aparte îl reprezintă Turkmenistanul, stat nou apărut ca urmare a dezmembrării fostei URSS. După ce s-a hotărât printr-o lege internă, că va avea un statut de neutralitate permanentă printr-o rezoluţie din 1995 Adunarea Generală a recunoscut acest statut şi a cerut statelor-membre ale ONU să-l respecte şi să-l sprijine [9]. Stabilirea statutului de neutralitate permanentă în baza acordului internaţional bilateral este cunoscută în relaţiile dintre ex-URSS şi Afganistan. Astfel de prevederi conţin tratatele de neutralitate şi neagresiune încheiate între două state la nivel bilateral. Acestea fac parte din categoria tratatelor politice încheiate cu scopul de a crea efecte juridice în domeniul politic concret stabilit de către părţi. Un asemenea tratat a fost încheiat la 24 iunie 1931 între ex-URSS şi Afganistan privind neagresiunea şi neutralitatea. Acest tratat a fost prelungit la 18 decembrie 1955 prin Protocolul semnat la Kabul privind prolongarea Tratatului de neagresiune şi neutralitate indicat supra, încadrând semnele definitorii ale unui tratat internaţional [1, p.206] care a creat obligaţiuni bilaterale şi a consfinţit juridic politica de neutralitate a Afganistanului. Acordul multilateral privind stabilirea neutralităţii permanente a unui stat se consideră de înaltă eficacitate. În baza unui astfel de acord multilateral a fost stabilită neutralitatea permanentă a Elveţiei care durează timp de 200 de ani. Neutralitatea permanentă a Elveţiei a fost proclamată prin Hotărârea Congresului de la Viena din 8(20) noiembrie 1815 şi a Tratatului de la Paris privind recunoaşterea şi garantarea neutralităţii permanente a Elveţiei şi inviolabilităţii teritoriului ei [6, p.332] semnat de Austria, Franţa, Anglia, Rusia, Portugalia, Prusia. Obligaţiile statului cu statut de neutralitate permanentă sunt specifice şi includ următoarele: 1) obligaţia de a nu adera la blocuri militare;2) obligaţia de a nu permite folosirea teritoriului său alte state în scopuri militare, sau ca loc de depozitare a muniţiilor, armamentului şi a trupelor militare; 3) obligaţia de a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare; 4) obligaţia de a colabora activ cu celelalte state pentru asiurarea păcii şi securităţii internaţionale. Statului cu statut de neutralitate permanentă îi sunt recunoscute următoarele drepturi: 1) dreptul la autoapărare individuală; 2) dreptul la autoapărare colectivă; 3) dreptul de a face deosebire între agresor şi victimă într-un război de neagresiune. În societatea contemporană statul permanent neutru nu mai este ţinut de obligaţia de imparţialitate în urma cărui fapt neutralitatea permanentă este activă şi diferenţiată „în sensul că statele care nu intenţionează să se angajeze în conflict nu trebuie să stea pasive, ci să contribuie la prevenirea conflictului neizbucnit şi la încetarea lui dacă s-a produs” [4, p.412], cât şi să ia o atitudine diferită faţă de victimă şi agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată se manifestă prin acordarea de asistenţă unuia sau unor dintre beligeranţi, care au statut de victimă a unei agresiuni militare, dar fără participare la operaţiunile militare [2, p.181]. Acordarea de asistenţă victimei agresiunii prin orice mijloace care nu implică participarea directă la conflict presupune (de a permite vânzarea de arme şi alte materiale militare şi, implicit, să interzică furnizarea unor asemenea materiale statului agresor, de a accepta tranzitarea teritoriului său de trupe care vin în ajutorul victimei agresiunii etc.) [10, p.194]. Unul din aspectele privind statutul de neutralitate al unui stat este cel al recunoaşterii internaţionale. Conform opiniei autorilor A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu „atunci când unele state îşi declară neutralitatea permanentă în mod unilateral prin diverse documente interne în lipsa unor recunoaşteri şi garantări internaţionale, nu putem fi în prezenţa neutralităţii permanente ale cărei efecte să fie efectiv opozabile în plan internaţional” [3, p.90]. Statul care s-a proclamat permanent neutru printr-un act intern – lege sau dispoziţii constituţionale, urmează să întreprindă anumite măsuri ca statutul său de stat permanent neutru să obţină recunoaştere internaţională.Solicitarea privind recunoaşterea neutralităţii Republicii Moldova a fost înaintată în cadrul discursului pe care l-a susţinut ex-preşedintele V.Voronin la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008, menţionând că la 17 ani de la proclamarea independenţei sale Moldova îşi doreşte „implicarea cât mai activă a tuturor părţilor pentru recunoaşterea neutralităţii constituţionale a Republicii Moldova şi promovarea reintegrării ţării în baza dreptului internaţional” [11]. Ceva mai târziu însă s-a afirmat că chestiunea neutralităţii „ţine exclusiv de politica internă a Moldovei, şi nu de a comunităţii internaţionale, iar dacă vreun stat va dori să recunoască neutralitatea, o poate face” [12]. „Chişinăul a depus efort pentru a i se recunoaşte neutralitatea la nivel internaţional, dar nu a reuşit. Principalul obstacol de recunoaştere internaţională a neutralităţii, după cum afirmă autorul articolului „Neutralitatea Republicii Moldova în contextul noilor provocări regionale” [13] a venit din partea Rusiei, care vedea prin realizarea neutralităţii, demilitarizarea zonei transnistriene şi retragerea propriilor forţe militare” [13]. Astfel că neutralitatea Republicii Moldova este unilaterală, proclamată în Constituţie, dar fără recunoaştere şi garanţii internaţionale. Societatea moldovenească, având un spectru politic multicolor, cunoaşte afirmări şi insistenţe asupra consfinţirii legislative şi recunoaşterii internaţionale a statutului de neutralitate al Republicii Moldova, a promovării politicii de neadmitere a amplasării pe teritoriul ţării a unor baze militare străine, a neadmiterii atragerii statului în conflicte militare. E adevărat însă când se afirmă că „poziţia geopolitică pe care o deţine Republica Moldova îi va menţine şi pe viitor vulnerabilă neutralitatea”. Neutralitatea Republicii Moldova e încălcată de Federaţia Rusă care menţine forţele armate în zona de est a Moldovei şi nu intenţionează să le retragă [13]. Odată staţionate trupele militare ruseşti pe teritoriul Modlovei, neutralitatea ei este o iluzie [13]. Aceasta fiind realitatea putem doar concluziona că în condiţiile actuale, un război cu folosirea întregii game a tehnicii de luptă, inclusiv a armelor nucleare, prezintă pericol nu numai al distrugerii statelor participante la ostilităţi, ci şi a celor neutre. Ideea care se conturează în această situaţie este aceea că securitatea în faţa războilui nuclear nu mai poate fi asigurată prin statutul de neutralitate, ci numai prin angajarea tuturor statelor pentru a împiedica dezlănţuirea agresiunii [10, p.193]. Statutul neutralităţii permanente în interpretarea actuală nu numai că nu interzice, dar chiar obligă statele neutre de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.