Problema atitudinilor în domeniul educaţional apare, tot mai insistent în ultimul timp, în cadrul abordărilor pedagogiei competenţelor. Referitor la acest delicat raport dintre competenţă şi atitudine, apare întrebarea dacă „întâlneşte” oare competenţa atitudinea şi şi-o asumă sau nu. Se ajunge la concluzia că nu poate competenţa să însumeze atitudinea, deoarece aceste două valori educaţionale au ca determinări de bază câte cinci caracteristici-cheie diferite: relaţie, comportament, valori pentru atitudine şi modalitate, acţiune, eficienţă pentru competenţă. Atunci când avansăm formarea/dezvoltarea competenţelor, avem în vedere, aşadar, competenţa în totalitatea componentelor sale (cunoaşterea, capacitatea/abilitatea, atitudinea „adunate la un loc”, fiecare cu partea sa de contribuţie). Dacă oferim fiecărei componente statut aparte, atunci ierarhizarea ar fi alta: cunoştinţe, competenţe (capacităţi, aptitudini, abilităţi, deprinderi, priceperi) şi atitudini.

In the recent time, the issue of attitudes in an educational context has been recurring persistently in the approaches of pedagogy of competence. As concerns this delicate relation between competence and attitude, hence the question whether competence meets attitude and whether it stands up to it. The conclusion is that they cannot be joined into a single concept, because they are two educational values each determined by three distinct fundamental marks: relation, behaviour, values for attitude and manner, action, efficiency for competence. Thus, if we speak about forming/developing competences, we refer to competence in the totality of its components (cognition, skill/ ability, attitude „joined together”, each with its share). If we granted each component a distinct status, then the hierarchy would be different: knowledge, competence (skills, aptitudes, abilities, attainments, adeptness) and attitudes.