În urma anexării Basarabiei de către Imperiul Rus (1812), autoritățile țariste au procedat la transformarea teritoriului ocupat într-o provincie rusească, promovând o politică de asimilare etnică și lingvistică a populației băștinașe românești. Dat fiind că populația autohtonă din teritoriul acaparat de Imperiul Rus se afla în majoritate sub influiența Bisericii Ortodoxe, autoritățile de la Sankt-Petersburg au dispus rusificarea acestei instituții și aservirea ei scopului principal în regiune – integrarea populației locale în spațiul etnocultural rusesc. În acest context, Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost supusă unei politici lingvistice ce urmărea limitarea limbii române atât în oficierea serviciului divin cât și a instruirii clerului având drept scop, apropierea și încadrărea acestei instituții în sistemul de valori a lumii pravoslavnice ruse. În perioada incipientă, sub Gavriil Bănulescu-Bodoni și până la mijlocul secolului al XIX-lea, tendințele de lichidare a limbii române din cadrul Bisericii Ortodoxe a avut un caracter domol, limba română continuând să fie utilizată majoritar și în cult, și în publicarea cărților religioase și în instruirea clerului. Începutul unei politici excesive de excludere a limbii române din cadrul Bisericii Ortodoxe a început o dată preluarea de către Pavel Lebedev, un patriot rus convins și pasionat a conducerii Eparhiei Chișinăului și a Hotinului. În perioada ocârmuirii sale, acțiunile de înlăturare a limbii române din cadrul Bisericii Ortodoxe a căpătat un accent mult mai pronunțat, cărțile bisericești românești fiind înlocuite cu cele slavone și rusești iar actele bisericești trebuiau să fie scrise numai în rusă. În prezentul articol ne propunem să facem o analiză a unor aspecte generale privind politica lingvistică implementată în cadrul Bisericii Ortodoxe din Basarabia, în perioada când eparhia basarabeană a fost condusă de episcopul Pavel Lebedev (1871–1882).