Monologul a fost perceput deseori ca un obstacol în calea dramei. Acest „conflict” a făcut obiectul a numeroase reflecții, a multiple și succesive calificări, care specializează abordarea lui începând cu secolul XVIII. Aici ne referim, în primul rând, la drama burgheză, drama romantică sau drama simbolistă, în al doilea rând – la drama modernă, iar mai recent – la teatrul post-dramatic, drama nouă etc. Definirea monologului dramatic la fel pare să se supună unui tipar recurent de opoziții succesive, abordându-se doar prin aproximări şi diverse confruntări. Cu alte cuvinte, pare mai ușor să spui ce nu este decât ce este un monolog. Acesta nu este un dialog sau o tiradă, nici un solilocviu, deși nu știm cu exactitate cum să distingem monologul de solilocviu, dacă rămânem la canoanele actuale în vigoare. În fine, prezența publicului se dovedește a fi esențială și vom încerca să vedem rolul acestuia, înainte de a arăta caracterul hibrid al acestei forme discursive problematice. În articol sunt examinate opozițiile succesive și încercările de determinare a aspectelor definitorii actuale ale monologului dramatic

The monologue was often perceived as an obstacle to drama. This „conflict” has been the subject of many reflections, of multiple and successive qualifications, which deal with the problem of the monologue starting with the 18th century. Here we are referring, first of all, to bourgeois drama, romantic drama, or symbolist drama, secondly – to modern drama, and more recently - to the post-dramatic theater, the new drama etc. The definition of the dramatic monologue also seems to obey a recurring pattern of successive oppositions, being approached only through approximations and various confrontations. In other words, it seems easier to say what a monologue isn’t than what it is: it is not a dialogue or a tirade, nor a soliloquy, although we do not know exactly how to distinguish the monologue from the soliloquy, if we stick to the current canons in force. Finally, in order to demonstrate the hybrid character of this problematic discursive form, we will emphasize the presence of the audience and try to highlight its role, which proves to be an essential factor in the process of supporting and hearing a monologue. The article examines the successive oppositions and attempts to determine the current defining aspects of the dramatic monologue.