Începutul celei de-a doua epoci a fierului în spaţiul carpatonistrean reflectă procese etnoculturale de interferenţă, diferenţiere şi uniformizare, în care au fost implicate într-o măsură mai mare atât comunităţi traco-getice, cât şi elementele nord-pontice de tradiţie scitică. Corelarea materialului arheologic cu sursele narative antice a permis reconstituirea unei situaţii paleoetnografice, apreciindu-se caracterul uniform şi stabil al culturii materiale din secolele IV-III a. Chr. Acest caracter este considerat tributar unei continuităţi genetice din prima epocă a fierului, dar şi de predominarea unui masiv etnic relativ unitar. În istoriografie s-a constatat acceptarea generală a unui set stabil de categorii de vestigii arheologice pentru atribuirea „getică” ori „scitică” : ceramica lucrată cu mâna, ritualul funerar şi elementele de artă aplicativă. În general, istoriografia secolului XX a furnizat o mulţime de controverse legate de posibilităţile de interpretare etnică a vestigiilor arheologice puse în legătură cu corespondenţele istorico-geografice. Încercările de a corela datele arheologice cu cele narative au fost destul de tentante anume în ceea ce priveşte epoca fierului – cea care ilustrează o dihotomie provocatoare între civilizaţia antică şi comunităţile protoistorice din Europa. În cazul epocii fierului din spaţiul nord şi nord-vest pontic, arheologia şi-a îndreptat deseori atenţia asupra unor clasificări etnice, inspirate din tradiţia istoricăgreacă în special. Asemenea clasificări, argumentate suficient sau nu prin datele arheologice, au generat nu atât dihotomii etnice, cât etnografice: geţi sedentari – sciţi nomazi, geţi autohtoni – sciţi alogeni, geţi agricultori – sciţi crescători de animale, războinici. Această corespondenţă între etnonim şi cultură, reflectată arheologic, devine uneori atât de categorică, încât poate oferi suficient spaţiu pentru speculaţii.