În urmă cu un deceniu, doar specialiştii din domeniul sociologiei şi psihologiei sociale operau cu conceptul „socializare”, iar pedagogia descria toate mecanismele de formare a personalităţii prin categoria „educaţie”. Acum, în numeroase lucrări pedagogice, totul este aranjat cu „exact viceversa”: unii autori, cu entuziasmul „pionierilor”, pur și simplu desființează educația și declară tot ceea ce anterior eralegat de socializare, parcă de dragul unei anumite mode. Ei exclud definițiile familiare și ușor de înțeles în pedagogie, nu adaugă un nou sens științific; unii consideră educația morală și civică ca fiind socializare și încearcă să rezolve cea mai dificilă problemă a schimbării valorilor de viață și a imperativelor morale în societatea noastră prin intermediul socializării; alții, însă, numesc socializare toate influențele spontane, neechipate din punct de vedere pedagogic asupra copilului și, prin urmare, o scot din sfera disciplinei pedagogice.

A decade ago, only specialists in the field of sociology and social psychology worked with the concept of „socialization”, and pedagogy described all the mechanisms of personality formation through the category of „education”. Now, in numerous pedagogical works, everything is arranged „exactly vice versa”: some authors, with the enthusiasm of „pioneers”, simply abolish education and declare everything that was previously related to socialization, as if for the sake of a certain fashion, they exclude familiar and easily understood definitions in pedagogy, do not add new scientific meaning; others consider moral and civic education as socialization and try to solve the most difficult problem of changing life values and moral imperatives in our society by means of socialization; but others call socialization all spontaneous, pedagogically unequipped influences on the child and, therefore, remove it from the sphere of pedagogical discipline.