Eugeniu Russev s-a născut la 24 decembrie 1915 în satul Kubei (azi raionul Bolgrad, regiunea Odesa, Ucraina), judeţul Akkerman, Basarabia. După absolvirea școlii primare (1926), a fost admis la Gimnaziul de băieţi nr. 3 din Chișinău (numit și Liceul de Băieţi „Alexandru Donici”), absolvindu-l în 1934. Continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie a Universităţii din București, absolvind-o în 1939 și obţinând licenţa în istorie. În 1939 a activat ca șef al bibliotecii la Catedra de slavistică a Universităţii din București. Concomitent, se înscrie la doctoratul universităţii, avându-l drept conducător știinţific pe Petre P. Panaitescu, viitorul rector al universităţii și apoi deţinut politic în primii ani ai regimului comunist. Lucrul asupra tezei a continuat până în noiembrie 1939, atunci când doctorandul este înrolat în Armata Română, la școala de ofiţeri în rezervă din or. Bacău. Nu reușește însă să absolve cursurile, deoarece, în urma ocupării sovietice a Basarabiei, la 28 iunie 1940, este nevoit să se întoarcă la Chișinău, unde locuia mama sa. În perioada 5 martie - 5 august 1941 a fost angajat ca secretar-instructor în secţia de moldovenizare a Comisariatului Învăţământului Public al RSSM. La 5 august 1941, odată cu părăsirea Chișinăului de către Armata Roșie, a fost încadrat în unităţile de muncă. În perioada 11 februarie - 25 mai 1943, este traducător în Secţia Manuale a Comisariatului Învăţământului Public al RSSM, ce se găsea în evacuare la Buguruslan, regiunea Orenburg (în 1938-1957 se numea regiunea Cikalov), Rusia. La Buguruslan era evacuat și Institutul Moldovenesc de Cercetări Știinţifice în domeniul Istoriei, Economiei, Limbii și Literaturii al Filialei Moldovenești a AȘ a URSS, unde E. Russev a fost angajat ca cercetător știinţific superior. În 1944, Institutul a revenit la Chișinău, unde E. Russev a continuat activitatea până în 1952. Urmează doctoratul cu frecvenţă redusă (1948-1951) la Institutul de Istorie al AȘ a URSS, susţinând (1951) cu brio teza de doctorat. Consiliul Știinţific nu doar îi acordă gradul de doctor (candidat) în istorie, ci recomandă autorului să prezinte repetat lucrarea, pentru a susţine teza de doctor habilitat. Istoricii mediocri însă nu puteau accepta ca o persoană cu „studii burgheze”, școlit de profesori „dușmani ai democraţiei populare” să devină primul doctor habilitat în istorie din RSS Moldovenească. La începutul anului 1952, E. Russev a fost exclus din rândul PC al URSS (membru fiind din 1949), iar la 25 mai 1952 a fost eliberat din funcţie de la Institut, pe motiv că „nu mai sunt necesari specialiști în Epoca Feudală”. După moartea lui I. Stalin, este restabilit la Institut (28 iulie 1953). E. Russev activează la Chișinău atât ca istoric, cât și ca filolog. Primele sale publicaţii sunt scrise împreună cu N. Corlăteanu, colegul său de gimnaziu: Abecedarul moldovenesc pentru școlile de adulţi (1945, 1949), Culegere de exerciţii de ortografiere a limbii moldovenești (1947, 1948, 1949). A publicat și lucrări de istorie: Domnitorul Moldovei Petru Rareș (1946), Lupta poporului moldovenesc împotriva jugului otoman (1968). Micromonografiile sale Miron Costin (1978) și Ion Neculce (1980) au apărut și în limba rusă în 1982 și 1984 corespunzător. La 2 august 1961, prin Hotărârea Prezidiului AȘ a RSSM, E. Russev a fost numit director al Institutului de Istorie al Academiei, funcţie deţinută până în 1970. A continuat activitatea în calitate de cercetător știinţific superior la Institutul de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM (1970-1982).