Omul este o fiinţă istorică atât în sensul de finitudine, cât și ca determinare social-istorică. În fiecare cultură sau epocă istorică, există anumite forme de subiectivitate, metode de raţionare subiectivă, precum și formele corespunzătoare de cunoaștere. Experienţa existenţei surprinse în conceptul de „subiect” nu este nici naturală, nici statică. Prin urmare, subiectul nu este o constantă antropologică universală ci mai curând una istorică și poate tranzitorie. Conceptul de subiect constituie o structură formatorie a semnificaţiei și temei al cunoașterii. Strategiile de transformare ale subiectului deschid calea spre noi posibilităţi de interpretare a conceptului. Reprezentarea poststructuralistă a subiectului este asociată cu postularea strategiilor filosofice care vizează depășirea „subiectului metafizic”, această depășire se realizează prin promovarea „tehnicilor de subiectivare”. Strategiile de transformare a subiectului permit noi posibilităţi de lectură și interpretare al conceptului în spaţiul gândirii europene. Remarcăm faptul că, în cadrul paradigmei poststructuraliste are loc atât infirmarea cât și reabilitarea subiectului, care au devenit posibile pe baza unor noi temeiuri ontologice. Ce precede subiectul, cine este responsabil pentru formarea lui? Subiectul este creat și reprodus în cadrul relaţiilor sociale A fi subiect înseamnă a fi în procesul de reproducere sau susţinere a propriului statut (subiectiv). Statutul subiectului este fundamental instabil și necesită o justificare permanentă.