În conformitate cu dispoziţiile alin. (1) art.21 CPRM, „sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile, care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vîrsta de 16 ani”. Din această stipulaţie, în cazul în care persoana ce a comis infracţiunea a fost declarată de organul competent iresponsabilă nu se mai antrenează răspunderea penală a acesteia. Însă între responsabilitate şi iresponsabilitate nu se constată existenţa unui hotar pronunţat, accentuat. În lipsa acestuia, apare întrebarea firească cu privire la răspunderea persoanelor care au săvârşit fapte prejudiciabile în intervalul dintre starea de responsabilitate şi cea de iresponsabilitate.În literatura de specialitate, conceptul „responsabilităţi” reduse provoacă multiple discuţii. Pentru prima dată despre responsabilitatea redusă se menţiona în legislaţia penală a Germaniei: în Codul penal al Landului Braunşchweig din 1840, în Codul penal al Landului Sachsen-Altenburg din 1841 etc. În aceste coduri, printre factorii ce determină starea de responsabilitate redusă se indică deficienţa mintală, subdezvoltarea, ebrietatea, lipsa completă de educaţie. Pentru faptele infracţionale săvârşite în asemenea stare, se prevedea stabilirea unei pedepse mai blânde. Dispoziţii similare, în acest sens, prevedea legislaţia penală a Suediei (a.1864), Danemarcei (a.1886), Finlandei (a.1889). Actualmente, Codurile penale ale mai multor ţări (inclusiv al Republicii Moldova (art.231), al Germaniei (§21) etc., conţin dispoziţii exprese ce reglementează responsabilitatea redusă. Responsabilitatea redusă reprezintă o formă a responsabilităţii şi este definită la alin.(1) art.231CP RM după cum urmează: „Persoana care a săvârşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seamape deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale, sau nu le putea dirija pe deplin, este pasibilă de responsabilitate penală redusă”. Efectul constatării existenţei reale a acesteia este starea de atenuare a răspunderii penale sau o circumstanţă atenuantă personală. Apariţia reglementării exprese a responsabi-lităţii limitate, cum mai este numită în literatura de specialitate, a fost absolut necesară şi binevenită, oferind, în acest sens, instanţei de judecată posibilitatea de a face referire la aceasta în cazul în care atribuie starea psihofizică a persoanei la circumstanţele atenuante pentru a reduce din termenul de pedeapsă având în vedere gradul redus de responsabilitate şi de pericol social al faptei. Caracterizând responsabilitatea redusă, mai mulţi autori au interpretat-o diferit, fapt ce confirmă problematica instituţiei respective. De pildă, autorii publicaţiilor ruse din anii 70-80 ai sec.XX determinau responsabilitatea redusă ca fiind:a) capacitate limitată, diminuată, de a-şi da seama de faptele sale şi posibilitate redusă de a le conduce (Averbuh, Golubeva);  b) starea psihică a persoanei în cadrul căreia capacitatea de a-şi da seama de faptele comise şi de a le coordona, nu este pierdută complet, dar este scazută deviind de la normă din cauza unor anomalii psihice de care suferă persoana: neuroză, debilitate, psihopatii etc. (Suşenco); c) o modalitate a responsabilităţii în cadrul căreia, din unele cauze, posibilitatea făptuitorului de a conştientiza importanţa faptelor sale sau de a conduce cu ele în timpul comiterii infracţiunii este diminuată (Kudreavţev).  Toate acestea permit constatarea unei vinovăţii reduse şi, ca rezultat, stabilirea unei răspunderi şi a unei pedepse mai reduse (Gluhareva). Totuşi, majoritatea specialiştilor în domeniu consideră, pe bună dreptate, că responsabilitatea redusă reprezintă o varietate a responsabilităţii, în cadrul căreia făptuitorul în procesul săvârşirii infracţiunii, în cazul prezenţei la el a unor tulburări psihice care nu exclud responsabilitatea, nu este capabil să conştientizeze pe deplin caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei (faptelor) sale sau nu le poate conduce.Responsabilitatea redusă este caracterizată prin doua criterii: criteriul juridic (psihologic) şi criteriul medical (biologic). Criteriul juridical responsabilităţii reduse este caracterizat prin capacitatea diminuată, minimalizată a făptuitorului de a-şi da seama de cele săvârşite, de a aprecia importanţa acestora şi prin capacitatea redusă de a motiva faptele sale. În acest caz se au în vedere faptele prejudiciabile prevăzute de legislaţia penală, a căror componenţă conţin semnele unei tulburări psihice a subiectului infracţiunii, precum şi diminuarea esenţială a posibilităţii acestuia de a conştientiza şi de a dirija faptele sale.Criteriul medical cuprinde o dereglare temporară a activităţii psihice, prezenţa unei anomalii psihice, unele forme ale psihopatiilor, neurozele, debilitatea, subdezvoltarea psihofiziologică etc. Codul penal al Federaţiei Ruse atribuie la răspunderea limitată următoarele tulburări psihice: oligofrenia; isteria; nevroza isterică; psihastenia; neurastenia; psihozele alcoolice; alte psihoze ce afectează capacitatea normală a creierului. Responsabilitatea redusă are o legatură strânsă nu cu vinovăţia, ci cu răspunderea penală, în special cu instituţia individualizării pedepsei pentru persoanele recunoscute cu responsabilitate redusă. Formele de vinovăţie nu depind de responsabilitatea persoanei, astfel încât este imposibil de imaginat intenţia relativăsau neglijenţa redusă. În cazul responsabilităţii reduse, ceea ce atenuează răspunderea făptuitorului nu este cuantumul vinovăţiei, ci aptitudinea incompletă de realizare a aspectului faptic şi a periculozităţii acţiunii.În acest context,în literaturade specialitate, este expusă ideea potrivit căreia cuantumul vinovăţiei se determină cu ajutorul semnelor laturii subiective a componenţei de infracţiune şi depinde de forma acesteia (intenţie sau imprudenţă), de tipul intenţiei (directă sau indirectă) sau al imprudenţei (neglijenţă sau încredere exagerată) şi de conţinutul acestora. Totuşi nu poate fi negatălegătura dintre responsabilitatea limitată a persoanei şi vinovăţie. Astfel, persoana poartă răspundere pentru comportamentul său în măsura în care ea avea posibilitatea de a controla acest comportament, de a dirija cu el. Lipsa unui act volitiv în calitate de imbold al faptei exclude răspunderea, iar o măsură de imperfecţiune a legăturii acestui act volitiv cu condiţiile exterioare influenţează cuantumul vinovăţiei şi caracterul răspunderii. Persoana care suferă de o dereglare psihică ce nu exclude responsabilitatea este, indiscutabil, un subiect al aplicării răspunderii penale. Faptul că subiectul răspunderii penale a săvârşit infracţiunea într-o stare de responsabilitate redusă nu înseamnă că pedeapsa în toate cazurile urmează a fi atenuată (lit.d) alin.(1) art.76 CP RM). În practică, putem întâlni şi situaţii când făptuitorul prezintă un pericol sporit, şi în aceste cazuri se cere obligatoriu, pe lângă pronunţarea unei pedepse penale, aplicarea unor măsuri de constrângere cu caracter medical (măsuri de siguranţă). Problema principalăa acestei instituţii rezidă în determinarea expresă a tulburărilor psihice care ar duce la o capacitate redusă a persoanei de a conştientiza acţiunile/inacţiunile sale sau de a le dirija. Mai mult ca atât, nu există niciun act normativ (regulament, ordin, instrucţiune) în vigoare care ar prevedea bolile sau tulburările psihice (cronice sau temporare) ce ar condiţiona starea de iresponsabilitate. Astfel, necesită a fi elaborat unmecanism clar determinat pentru aplicarea instituţiei responsabilităţii reduse, se impune sistematizarea practicii judiciare pe acest segment, ceea ce va contribui la aplicarea uniformă a acestei instituţii. În acelaşi scop, pledăm pentru adoptarea unui act normativcare ar reglementa instituţia responsabilităţii reduse.