Domeniul protecţiei drepturilor copilului în ţară a înregistrat o evoluţie importantă din momentul când Republica Moldova a aderat la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului [1], adoptată la 20.11.1989 la New York, care, printre altele, consfinţeşte că: „din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de o protecţie şi îngrijire specială, inclusiv de protecţie juridică adecvată”. Respectând angajamentele asumate prin ratificarea acestui document, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 15.12.1994 Legea privind drepturile copilului [2] care, prin prevederile art.30 stabileşte că statul ia toate măsurile necesare pentru a preveni răpirea (subl. ne aparţine – n.a.), vânzarea şi traficul de copii în orice scop şi sub orice formă. Mai mult, la elaborarea Codului penal în redacţia din 2002, legiuitorul a diferenţiat răspunderea penală pentru unele infracţiuni care, în mod direct sau indirect, atentează asupra minorului, asupra drepturilor şi libertăţilor acestuia. Un exemplu, în acest sens, îl constituie şi infracţiunea de răpire a unei persoane săvârşită cu bună ştiință asupra unui minor (lit.c) alin.(2) art.164 CP RM), agravantă care va constitui obiectul prezentului demers ştiinţific. În literatura de specialitate [3, p.12; 4, p.159] în mod întemeiat se conideră că, pentru a fi aplicată agravanta de răpire a unei persoane săvârşită cu bună-stiință asupra unui minor, este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor: 1) victima să fie minor (condiţie obiectivă); și 2) făptuitorul să manifeste bună-ştiinţă în privința calităţii de minor a victimei (condiţie subiectivă). De remarcat că, termenul „minor”, ce desemnează calitatea specială a victimei prevăzute la lit.c) alin.(2) art.164 CP RM este oarecum singular în plan legislativ; or, atât actele internaţionale [5], cât şi cele naţionale [6; 7] utilizează termenul „copil”, care este echipolent termenului „minor”. Astfel, în conformitate cu prevederile acestor acte, o persoană este considerată copil din momentul naşterii şi până la vârsta de 18 ani. Ipoteza minorului emancipat (alin.(3) art.20 Cod civil [8]) şi a minorului care a încheiat căsătoria (alin.(2) art.20 Cod civil), adică situația în care minorul în vârstă de 16 ani dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu, nu exclude încadrarea juridică în baza variantei agravate analizate, întrucât majoratul este atins odată cu împlinirea vârstei de 18 ani (alin.(1) art.51 al Codului familiei) [9] şi nu odată cu obţinerea capacității depline de exerciţiu. Totuşi, nu toţi minorii pot evolua în calitate de victime ale infracţiunii de răpire a unei persoane. Relevăm că, dacă minorul este rudă apropiată în raport cu făptuitorul, încadrarea juridică va fi în conformitate cu art.1641 CP RM; or, tocmai această condiție reprezintă punctul de divergenţă a normei speciale (art.1641 CP RM) în raport cu norma generală (lit.c) alin.(2) art.164 CP RM). Prin urmare, în cazul în care, între răpitor şi victimă există relaţii de rudenie specificate la alin.(4) art.134 CP RM, şi anume: părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile, bunicii şi nepoţii lor, fapta nu va putea fi calificată potrivit lit.c) alin.(2) art.164 CP RM. Perorăm pentru această defalcare incriminatorie bazată pe relaţiile de rudenie apropiate dintre făptuitor şi victimă, remaniere legislativă operată prin Legea nr.277 din 18.12.2008 [10], luând în calcul: dreptul copilului de a comunica cu ambii părinţi, cu buneii, fraţii, surorile şi cu celelalte rude [11]; facultatea redusă de conştientizare de către minor asupra limitării libertăţii sale datorită relaţiilor de rudenie apropiate, circumstanţe care, în ansamblu, denotă un pericol social mai redus al infracțiunii de răpire a unui minor de către o rudă apropiată.  Cu referire la condiţia subiectivă, ce vizează atitudinea psihică a făptuitorului faţă de minoritatea victimei, a fost instituită concepţia [12, p.291] potrivit căreia, sintagma cu bună-ştiinţă semnifică faptul cunoaşterii cu certitudine de către făptuitor a calităţii, stării sau vârstei victimei. În legătură cu aceasta, se impune de menţionat că întrucât legiuitorul în mod obligatoriu impune această condiţie, ipoteza în care este răpit un minor, fapt despre care făptuitorul nu cunoştea sau admitea asupra minorităţii victimei, exclude aplicabilitatea agravantei analizate. Aceasta deoarece acţionează principiul incriminării subiective (art.6 CP RM). În context, în cazul în care făptuitorul eronat consideră că răpeşte un minor, suntem în prezenţa tentativei la lit.c) alin.(2) art.164 CP RM. Aceasta deoarece, potrivit art.27 CP RM, tentativa de infracţiune reprezintă acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul. Astfel, în codiţiile circumstanţei agaravante analizate, făptuitorul a întreprins toate acţiunile în vederea răpirii cu bună-ştiinţă a unui minor, însă infracţiunea nu şi-a produs efectul din motivul că victima nu poseda această calitate. În altă ordine de idei, vom supune delimitării varianta agravantă a infracţiunii de răpire a unei persoane prevăzute la lit.c) alin.(2) art.164 CP RM în raport cu cea a infracţiunii de luare de ostatici prevăzută la lit.c) alin.(2) art.280 CP RM). În acest sens, în literatura de specialitate este lansată opinia, potrivit căreia, pentru subiectul infracţiunii de luare de ostatici, nu prezintă interes personalitatea victimelor – acesta este interesat de posibilitatea de a utiliza ostaticul ca un mijloc pentru atingerea scopurilor, persoana vinovată nu are o relaţie personală cu ostaticii, pe când în cazul răpirii unei persoane, făptuitorul din diferite motive, este interesat de identitatea specifică a victimei [13, p.12; 14, p.41]. În ceea ce priveşte răpirea unei persoane, între victimă şi făptuitor, de regulă, există relaţii juridico-civile, întrucât, adesea răpirea este una dintre modalităţile arbitrare de soluţionare a conflictelor de natură juridică [15, p.10]. Prin urmare, victima infracțiunii de răpire, de cele mai dese ori, îi este cunoscută făptuitorului, fiind identificată anticipat. Făptuitorul mizează că tocmai datorită răpirii minorului, apropiaţii care îi sunt cunoscuţi făptuitorului, vor fi dispuşi să se conformeze cerinţelor lui, pentru eliberarea victimei ori, un motiv strict personal îl determină pe făptuitor de a alege anume minorul, de exemplu, din răzbunare. Cât priveşte luarea de ostatici, victimele, de regulă, sunt persoane întâmplătoare, necunoscute făptuitorului. Însă, dacă victima este identificată din timp, aceasta este bine cunoscută sau este copilul unei astfel de persoane, pentru ca cerinţele să fie îndeplinite la sigur. Tabloul investigaţiilor noastre nu ar fi complet, dacă nu ne-am referi la consimţământul victimei minore de a i se aduce atingere propriei libertăţi fizice. După cum am stabilit în alt studiu [16, p.60], nu poate fi calificată ca răpire a unei persoane ipoteza în care persoana părăseşte benevol locul faptei. Este oare valabil acest lucru şi în cazul consimțământului minorului? Legiuitorul autohton nu stabileşte o vârstă concretă de la care consimţământul victimei de a i se aduce atingere libertăţii fizice ar avea validitate, aşa cum, de exemplu, o întâlnim în legislaţia unor state ale SUA. Bunăoară, lit.b) alin.(1) Secțiunea 135.00 (Privarea ilegală de libertate, răpirea şi împedicarea în exercitarea tutoratului: Explicarea unor termeni) din Codul penal al Statului New York [17], lit.b) alin.(1) Secțiunea 13A-6-40 din Codul penal al Statului Alabama [18] și lit.c) Secțiunea 786 (Răpirea persoanei şi infracţiuni adiacente: Definiții) din Codul penal al Statului Delawere [19], prevăd că persoana se consideră deplasată şi reţinută (privată de libertate) fără acord (subl. ne aparţine – n.a.), dacă aceasta reprezintă un copil în vârstă de până la 16 ani, indiferent de mijloace, inclusiv prin convingerea victimei (acordul tacit şi lipsa opunerii rezistenţei), dacă părintele, tutorele, altă persoană sau instituţie care efectuează controlul şi supravegherea asupra copilului nu şi-au exprimat acordul pentru o astfel de reţinere şi deplasare.  Deci, capacitatea de consimțământ în dreptul penal material trebuie raportată regulilor din dreptul civil. Cel puţin, aceasta este viziunea majorităţii respondenţilor. Fără a infirma sau a confirma această marjă, venim cu concretizarea că, în aspiraţia respectării previzibilităţii legii penale, se impune o reglementare explicită a acestei dileme, aşa cum o face, de exemplu, legiuitorul în cazul art.174 CP RM.