Toţi administratorii trebuie să fie independenţi şi să lucreze în folosul acţionarilor. Adică acţiunile lor trebuie să poarte un caracter obiectiv, indiferent de interesele vreunui acţionar semnificativ [9, p.33]. Mai mult ca atât, aceştia au dreptul şi obligaţia de a face toate operaţiunile ce se impun pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate a societăţii, cu excepţia restricţiilor impuse prin actele constitutive [6, p.92]. Aşadar, administratorul trebuie să-şi exercite mandatul cu obiectivitate, de multe ori trebuie să ia hotărâri şi să exercite anumite acţiuni în privinţa unei bune derulări a activităţii societăţii. Mandatul administratorilor – legal şi convenţional, îşi are izvorul în hotărârile adunării generale a societăţii, în voinţa socială. Prin urmare, ajungem la concluzia că administratorii nu reprezintă un acţionar anume, ci societatea în ansamblul său, mai exact totalitatea asociaţilor. Administratorii trebuie să fie loiali companiei şi acţionarilor acesteia, ceea ce reprezintă un comportament corect din partea sa. În acest sens, putem exemplifica situaţia când deciziile îi afectează în mod diferit pe acţionari, ei trebuie trataţi în mod echitabil. Astfel, administratorii trebuie să aplice un standard etic general în relaţiile cu acţionarii şi terţii, respectiv să ţină cont de interesele tuturor. Aşadar, prin deciziile sale, interesul general al societăţii nu trebuie afectat sau deturnat[9, p.25]. Noile criterii legale de apreciere a conduitei administratorilor în îndeplinirea funcţiei lor sunt menite să apere interesele societăţii şi, implicit, ale acţionarilor, dar şi să-i apere pe administratori de răspundere, atunci când au acţionat conform legii. Legislaţia în vigoare cere ca membrii consiliului de administraţie să îşi exercite mandatul cu loialitate, în interesul societăţii [4, p.332]. Administratorii oricărei societăţi comerciale pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, în afară de restricţiile stabilite prin lege şi actul constitutiv [4, p.372]. Statutul administratorului instituie o serie de obligaţii legale, de multe ori, acestea poartă un caracter complex luând în consideraţie raporturile juridice în care se află administratorul faţă de societatea comercială [7, p.67]. Aici se atribuie şi obligaţia de diligenţă şi loialitate faţă de societatea comercială, obligaţii reglementate expres de legislaţia Republicii Moldova art. 72 al Legii nr.135/2007 [5].  În conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, administratorul societăţii comerciale în exercitarea atribuţiilor sale trebuie să dea dovadă de diligenţă şi loialitate, adică să depună maxim efort pentru ca activitatea sa să fie eficientă. Aceasta se materializează la selectarea salariaţilor, care ulterior vor activa în cadrul societăţii şi de nivelul lor de competenţă şi profesionalism depinde dezvoltarea şi succesul societăţii ş.a. Prin urmare, administratorul trebuie să aibă o conduită calificată, asemănătoare unui profesionist, care se bazează pe cunoştinţe şi experienţă în mediul de afaceri. În opinia unor autori, obligaţia de diligenţă cuprinde trei elemente constitutive [2, p.143], şi anume: • Obligaţia de supraveghere a activităţii societăţii, în general, şi a directorilor în special. • Obligaţia de a se informa. • Obligaţia de atenţie în luarea deciziilor.  Prima obligaţie denotă anumite sarcini pentru administrator, şi anume, să cunoască, în orice moment, starea financiară şi patrimonială a societăţii, să cunoască potenţialele probleme semnificative pentru societate, la fel şi să efectueze studierea documentelor cu caracter juridic şi financiar de ordin intern, pentru a lua decizii corecte în soluţionarea problemelor cu care se poate ciocni societatea comercială pe care o gestionează. Cea de a II-a obligaţie se referă la faptul că administratorul trebuie să fie informat despre modul în care activează societatea, mai mult ca atât, lipsa de informare ori informarea insuficientă, constituie o neglijenţă gravă din partea administratorului [2, p.145]. Şi cea de a III-a obligaţie prescrie o atenţie deosebită din partea administratorului de a se informa anterior luării vreunei decizii. Aşa cum se menţionează în literatura de specialitate ,,o administrare diligenţă este incompatibilă cu transformarea în obicei a delegării de atribuţii unor alte persoane” [2, p.146].  Conform doctrinei române, obligaţia de diligenţă şi cea de loialitate sunt bipolare. Dacă obligaţia de loialitate se referă la un standard de comportament faţă de societate care are drept principiu exercitarea mandatului fără imixtiunea interesului personal al administratorului, atunci obligaţia de diligenţă pleacă de la premisa contrară, susţinând că administratorul trebuie să se implice în afacerile societăţii, în aşa fel încât să le conducă pe criteriul de profesionalism şi profitabilitate [2, p.137].  Aşadar, obligaţia de loialitate faţă de societatea comercială, reprezintă, după cum s-a mai menţionat, datoria administratorului de a trata afacerile societăţii cu corectitudine şi onestitate, în aşa fel urmărind în mod exclusiv interesele societăţii, abţinându-se de la a-şi prevala propriile interese în exerciţiul funcţiei sale şi de la a intra în conflict de interese cu societatea [3, p.173]. Putem menţiona faptul că loialitatea porneşte de la calitatea de gestionar al intereselor altuia, prin urmare, aceasta obligă administratorul să-şi exercite atribuţiile de gestiune şi să folosească puterile de reprezentare numai în sensul în care i-au fost acordate legal sau prin actul de constituire – aşa cum se menţionează în literatura de specialitate [3, p.173] – aducerea la îndeplinire a scopului societăţii, obţinând profit din realizarea obiectului de activitate.Administratorii nu încalcă această obligaţie, dacă, în momentul luării unei decizii de afaceri, el este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate [8, p.252].  În aceeaşi ordine de idei, ţinem să menţionăm, că sistemul common law pretinde agentului să-ţi ducă la îndeplinire îndatoririle asumate acţionând în scopurile şi interesele celui a cărui proprietate o gestionează sau care îl reprezintă, ceea ce echivalează cu loialitatea faţă de interesele mandantului în dreptul continental [3, p.172]. La fel şi în dreptul britanic, obligaţia de loialitate cuprinde îndatorirea subiectivă şi personală a administratorului de a face tot ceea ce consideră în mod rezonabil că serveşte intereselor companiei [3, p.174]. Astfel, prin intermediul acestei obligaţii, se tinde ca societatea să obţină avantajele patrimoniale planificate. Aşadar, culpa administratorului poate fi reţinută doar după administrarea probelor care evidenţiază un comportament prin care se încalcă conţinutul obligaţiei de diligenţă şi loialitate.