Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri conform Convenţiei de la New York
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1194 98
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-26 15:52
SM ISO690:2012
GRIBINCEA, Lilia. Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri conform Convenţiei de la New York. In: Integrare prin cercetare şi inovare.: Ştiinţe juridice. Ştiinţe economice. , 26-28 septembrie 2013, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2013, R, SJ, SE, pp. 9-11.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare şi inovare.
R, SJ, SE, 2013
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare"
Chișinău, Moldova, 26-28 septembrie 2013

Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri conform Convenţiei de la New York


Pag. 9-11

Gribincea Lilia
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 3 iunie 2020


Rezumat

Pe plan internaţional, prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri este reglementată de Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974 (în continuare – Convenţia de la New York) şi de Protocolul de modificare a Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980. Această convenţie este primul instrument legal, care emană de la Comisia ONU pentru Dreptul Comercial Internaţional (UNCITRAL), iar unii autori o numesc primul născut al UNCITRAL. Scopul adoptării Convenţiei de la New York a fost înlăturarea dificultăţilor apărute, datorită reglementărilor naţionale diferite în materia prescripţiei. Există diferenţe considerabile în legislaţiile naţionale în ceea ce priveşte construcţia juridică şi clasificarea prescripţiei, începutul şi durata termenelor de prescripţie, precum şi efectele prescripţiei [1, p.399]. Unele termene sunt foarte scurte, de exemplu, şase luni sau un an, iar alte termene sunt extrem de lungi, care, în unele cazuri, ajung şi până la 30 de ani [2].  Convenţia de la New York în art.1 alin.(1) determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, apărute dintr-un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la acest contract, rezilierea sau nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui anumit interval de timp, desemnat în convenţie prin expresia „termen de prescripţie”. Termenul stabilit în art.1 alin.(1) este limitat în art.1 alin.(2), potrivit căruia termenul de prescripţie nu se confundă şi nu afectează un termen în cursul căruia o parte trebuie să adreseze o notificare celeilalte părţi sau să îndeplinească orice act, altul decât deschiderea unei proceduri, sub sancţiunea pentru partea respectivă de a nu-şi putea exercita dreptul său. Prevederile art.1 alin.(2) oferă posibilitate părţilor de a evita aplicarea Convenţiei prin introducerea în contract a unei clauze, conform căreia trebuie făcută o notificare într-o anumită perioadă de timp, sub sancţiunea de a nu putea exercita dreptul său. Prin urmare, părţile pot exclude aplicarea Convenţiei atât în baza art.3 alin.(2), cât şi în baza art.1 alin.(2).  Conform art.8 al Convenţiei, termenul de prescripţie este de 4 ani. S-a menţionat [2] că, pe de o parte, termenul de prescripţie trebuie să fie adecvat pentru verificarea pretenţiilor, negocierea eventualelor înţelegeri amiabile, luarea măsurilor necesare pentru demararea procedurilor legale. La stabilirea termenului de prescripţie s-a ţinut cont de problemele speciale care rezultă din distanţa care deseori separă părţile unui contract de vânzare-cumpărare internaţională şi de complicaţiile ce rezultă din diferenţele de limbă şi de sisteme juridice. Pe de altă parte, termenul de prescripţie nu trebuie să fie prea lung ca să nu reuşească s ă ofere protecţie împotriva pericolelor de incertitudine şi nedreptate, care ar rezulta din trecerea excesivă de timp fără soluţionarea cererilor de despăgubire. Aceste pericole includ şi pierderea probelor, posibila ameninţare a stabilităţii afacerii sau solvabilităţii, cauzate de întârzierile extinse. Printr-o dispoziţie specială, Convenţia instituie în art.23 o limitare generală a termenului de prescripţie. Textul prevede că fără a se ţine seama de dispoziţiile Convenţiei, orice termen de prescripţie expiră cel mai târziu 10 ani după data la care a început să curgă în conformitate cu reglementările Convenţiei. Dispoziţiile Convenţiei privind această limitare generală au avut în vedere particularităţile vânzării internaţionale, generalizând şi codificând experienţa acumulată în raporturile din acest domeniu. Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată (art.9 alin.(1)). Punctul de plecare al termenului de prescripţie nu este întârziat când o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părţi sau când convenţia de arbitraj prevede că nici un drept nu va lua naştere atâta timp, cât o sentinţă arbitrală nu va fi pronunţată (art.9 alin.(2) lit.a) şi b). S-a observat [3, p.161] că această prevedere exprimă ideea că prevederea din convenţia de arbitraj în sensul că naşterea oricărui drept al părţilor se amână până la pronunţarea unei sentinţe arbitrale în cauză, nu are efect asupra regulii generale privind începerea curgerii termenului de prescripţie de la data naşterii dreptului la acţiune. Această prevedere trebuie coroborată cu dispoziţiile art.14, conform cărora introducerea unei acţiuni arbitrale face să înceteze curgerea (adică atrage întreruperea) termenului de prescripţie. Conform art.10 alin.(1) al Convenţiei de la New York, o acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care această încălcare s-a produs. Prevederea art.10 alin.(1) a fost ilustrată [2] prin următorul exemplu: Într-un contract de vânzare-cumpărare internaţională este stipulată clauza, conform căreia cumpărătorul poate plăti preţul mărfii la livrarea acesteia, situaţie în care va obţine o reducere de 2% din preţ. Contractul prevede, de asemenea, că cumpărătorul este obligat să plătească preţul cel târziu în termen de 60 de zile de la livrare. Cumpărătorul nu a plătit preţul la livrarea mărfii. Termenul de prescripţie începe să curgă la expirarea perioadei de 60 de zile, deoarece atunci are loc încălcarea contractului. O acţiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitată începând cu data la care lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului a fost refuzată de către cumpărător (art.10 alin.(2)). Se consideră [3, p.162-163] că, în acest caz, regula se referă la acţiunea bazată pe neconformitatea bunului vândut pentru care nu s-a acordat cumpărătorului un termen de garanţie, ceea ce echivalează practic cu situaţia acţiunilor bazate pe viciile aparente ale bunului vândut. Pentru ipoteza în care vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de garanţie (adică este vorba de viciile ascunse ale lucrului vândut) se aplică regula prevăzută de art.11.  De regulă, prevederile Convenţiei privind termenul de prescripţie sunt imperative. Potrivit art.22, termenul de prescripţie nu poate fi modificat, nici cursul său schimbat, printr-o declaraţie a părţilor sau pe calea unui acord între ele. Prin excepţie, debitorul poate oricând, în cursul termenului de prescripţie, să prelungească acest termen printr-o declaraţie scrisă adresată creditorului. Această declaraţie poate fi reînnoită. După cum rezultă din reglementare, declaraţia debitorului trebuie să fie făcută în formă scrisă şi considerăm că trebuie să fie neechivocă. O altă condiţie care se impune este ca termenul de prescripţie să nu fie expirat. Deşi este posibilă o reînnoire a declaraţiei, prelungirea nu poate să depăşească limitarea generală a termenului de prescripţie de 10 ani, stabilită în art.23 al Convenţiei. Convenţia reglementează (art.28 şi art.29) modul de calcul al termenelor pe ani, singurele pe care ea le prevede. Termenul de prescripţie este calculat, astfel încât să expire la miezul nopţii al zilei a cărei dată corespunde celei în care termenul a început să curgă. De exemplu, termenul de 4 ani început la 10 iulie 2012 expiră pe 10 iulie 2016, ora 24.00. În lipsa unei date corespunzătoare, termenul de prescripţie expiră la miezul nopţii al ultimei zile a ultimei luni a termenului. De exemplu, un termen de 1 an, început la 29 februarie 2012, expiră la 28 februarie 2013. Termenul de prescripţie este calculat prin referire la data locului unde procedura este angajată. În privinţa datei se aplică lex fori.  Dacă ultima zi a termenului de prescripţie este o zi de sărbătoare sau orice altă zi de vacanţă judiciară, ceea ce împiedică începerea procedurii în jurisdicţia unde creditorul angajează o procedură judiciară sau revendică un drept, termenul de prescripţie este prelungit, în aşa fel încât să înglobeze prima zi utilă, care urmează zilei de sărbătoare sau de vacanţă judiciară.