Administratorul în cadrul unei societăţi comerciale reprezintă un organ executiv. Este organul care o reprezintă în raport cu alţi subiecţi şi prin intermediul exercitării atribuţiei principale cu care este învestit, şi anume – gestionarea societăţii comerciale, aceasta din urmă îşi asigură funcţionalitatea sa.  Administratorul este investit în funcţia sa în baza unei hotărâri a adunării generale, care poate fi luată la momentul constituirii societăţii, cât şi ulterior, pe parcursul funcţionării acesteia. Aşa cum se menţionează în literatura de specialitate [4, p.60], asociaţii în cadrul adunării generale decid să confere unuia sau mai multor asociaţi sau persoane neasociate mandatul de administrator. Calificarea corectă a naturii raporturilor juridice dintre administratori şi societatea comercială necesită o atenţie deosebită, deoarece de aceasta depinde corecta determinare a naturii juridice a răspunderii administratorilor, întinderea acesteia, dar nu în ultimul rând şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale. Problema naturii raporturilor administrator–societate este întreţinută şi prin faptul că legiuitorul a prevăzut numeroase obligaţii în sarcina administraţiei societare, care au întreţinut dezbaterea privind natura juridică a răspunderii administratorului. Având în vedere originea lor legală, în general se consideră că neîndeplinirea acestor obligaţii atrage răspunderea delictuală a administratorilor faţă de societate, ceea ce conduce la un regim conjugat, contractual şi delictual, al răspunderii juridice a membrilor organului de administrare şi reprezentare [2, p.165]. Nu în zadar se afirmă în doctrină că natura juridică a relaţiilor dintre societatea comercială şi administratorii acesteia constituie una dintre problemele cele mai controversate [3, p.76]. În doctrina română, pe marginea acestui subiect, există numeroase opinii, dar care pot fi ordonate după criteriul evoluţiei istorice a atitudinilor ştiinţifice privind această problemă grupându-se în trei concepţii [3, p.77] cu suficiente argumente şi elemente de distincţie:  – concepţia clasică, se bazează pe teoria mandatului, care pe parcursul timpului s-a dovedit a fi imperfectă, deoarece nu este în măsură să răspundă clar la unele întrebări de genul: pe cine reprezintă administratorul ca mandatar, pe asociaţi de la care primeşte puterea ori societatea în numele căreia participă la raporturile juridice ş.a.;  – concepţia modernă, are la bază teoria reprezentării legale, care la fel nu clarifică pe deplin natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială, pe care o administrează, în plus, administratorul nu poate fi considerat organ al societăţii, întrucât nu contribuie la formarea voinţei sociale, ci la executarea ei; – concepţia actuală, care se fundamentează pe ideea că mandatul administratorului are o dublă natură juridică, contractuală şi legală, care particularizează şi defineşte funcţia administratorului societăţii comerciale şi o deosebeşte de alte funcţii (ex. cenzorii, lichidatorii ş.a.). O opinie în completarea celor menţionate mai sus este că administratorul şi atunci când nu are calitatea de asociat, în funcţie de puterile primite de la societate, administratorul ca purtător şi executant al voinţei colective a societăţii poate influenţa şi chiar imprima o parte din propria sa voinţă în luarea deciziei sociale, fie prin executarea funcţiilor sale în interesul societăţii, fie prin numeroasele cazuri, în care prin decizia socială se stabileşte numai cadrul general şi limitele de acţiune ale administratorului, urmând ca acesta să întreprindă măsuri şi activităţi specifice de gestiune şi administrare [3, p.86]. Luând în consideraţie faptul că adunarea generală a asociaţilor este organul societăţii care formează voinţa socială, înseamnă că actul juridic de tip contractual, pe care îl reprezintă decizia adunării generale de a desemna (dintre asociaţi sau dintre terţi, neasociaţi) administratorul şi care încorporează voinţa socială, unit cu acceptarea de către administrator a funcţiei încredinţate, este de încadrat în tiparul mandatului comercial, acordul de voinţă, consimţământul părţilor realizându-se între societate şi administrator, deoarece consimţământul administratorului se manifestă, uneori şi în mod tacit, prin simpla acceptare a mandatului [4, p.62]. Opinie care în practică nu este acceptată de toţi, fiind criticată. Aici trebuie să aducem unele completări, şi anume, că mandatul dat administratorului nu este unul exclusiv contractual, reglementarea acestui conţinut fiind completată de dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile imperativ stabilite în sarcina administratorului, precum şi la limitele mandatului acestuia [4, p.63]. În urma celor menţionate, putem afirma că raporturile juridice dintre administrator şi societatea comercială pe care o gestionează are o dublă natură: contractuală şi legală. Pentru fundamentarea acestei concluzii evidenţiem faptul că administratorul nu este un simplu mandatar, dar este şi purtătorul voinţei sociale, mai bine zis, este cel ce exprimă şi execută voinţa socială. O altă tentativă de a încerca explicarea naturii juridice a relaţiilor dintre administrator şi societatea comercială s-a efectuat prin prisma legislaţiei muncii, şi anume, prin intermediul contractului de muncă încheiat cu societate [5, p.128]. Pe marginea acestui subiect, opiniile doctrinare au avut o evoluţie contradictorie, de la acceptarea contractului de muncă a administratorului societăţii comerciale ori admiterea lui în anumite condiţii sau la anumite forme de societate, până la respingerea în totalitate [7, p.191; 6, p.51]. Circumstanţele ne impun să atenţionăm şi la unele momente, cum ar fi – voinţa socială este aceea care stabileşte dacă în raport cu societatea comercială administratorii societăţii sunt simpli mandatari, mandatari comerciali cu reprezentare ori fără reprezentare şi atunci când este cazul în ce măsură raporturile de mandat se suprapun peste cele de muncă [3, p.84]. La fel a constituit obiect de controversă în literatura de specialitate natura raportului juridic dintre administrator şi societatea comercială în situaţia în care administratorul nu are putere de reprezentare. În prezent, se consideră că toţi administratorii au calitatea de mandatari, indiferent dacă aceştia au sau nu puterea de reprezentare. Instituţia administratorului fără reprezentare nu a obţinut o calificare juridică diferită, sub aspectul naturii sale, faţă de administratorul cu putere de reprezentare [7, p.212]. În final vrem să menţionăm o abordare mai nouă întâlnită în doctrina română, conform căreia raporturile dintre administrator şi societatea pe care o gestionează au o natură electivă contractual-fiduciară şi funcţională, derivată din complementaritatea fundamentului mandatului comercial şi a teoriei funcţiei [1, p.10], aceasta răspunde exigenţelor referitoare la eficientizarea regimului răspunderii, întrucât, permite un regim agravat al răspunderii prin raportare la criteriul culpa levis in abstracto [1, p.14].