După cum se ştie, seceta condiţionează inhibarea, apoi stoparea defi nitivă a creşterii lăstarilor şi rădăcinii, grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor şi prin aceasta infl uenţează durata de viaţă a organelor plantei, ceea ce la mezofi tele de cultură este asociată cu micşorarea productivităţii. Până în prezent mecanismele ce stau la baza îmbătrânirii rămân a fi o enigmă. Tradiţional, despre parametrii senescenţei plantei se judecă după starea frunzelor. Senescenţa plantei poate fi indusă de diferiţi factori din mediul înconjurător, unul dintre care poate fi scăderea capacităţii fotosintetice, care începe cu degradarea cloroplastelor, scindarea proteinelor şi, în fi nal, cu degradarea acizilor nucleici şi moartea programată a celulelor. Se presupune, că momentul-cheie ce determină îmbătrânirea ţesuturilor este stresul oxidativ (SO). În acest context a prezentat interes verifi carea interrelaţiei dintre intensitatea stresului hidric şi oxidativ, cauzat de secetă, şi vârsta ţesuturilor frunzelor. S-a stabilit că şi la plantele bine aprovizionate cu apă celulele din zona de creştere a limbului frunzei se deosebesc de celulele mature din zona medie şi, mai cu seamă, de cele de la vârful limbului printr-un grad major de hidratare, defi cit de saturaţie şi conţinut de dialdehidă malonică minore. Senescenţa ţesuturilor în condiţii de secetă este asociată atât cu schimbarea status-ului apei celulelor cât şi cu apariţia SO, cauzat de deshidratarea ţesuturilor. Predominant în aceste schimbări este stresul cauzat de pierderea apei, valoarea căruia în investigaţiile date întrecea de câteva ori şarja stresului oxidativ. În timpul senescenţei producţia speciilor reactive de oxigen (SRO) se măreşte. În procesul acesta un rol important revine peroxisomelor, numărul cărora se majorează şi schimbă componenţa enzimelor: se intensifi că activitatea enzimelor producătoare de superoxizi, cum ar fi xantinoxidaza, se măreşte activitatea superoxiddismutazei (SOD), dar se micşorează activitatea catalazei (CAT). Rezultatele aprecierii activităţii enzimelor antioxidative au demonstrat că activitatea acestor enzime variază nu numai în funcţie de aprovizionarea cu apă, dar şi de vârsta ţesuturilor: se intensifi că în celulele mature, atingând valoarea maximă în celulele din vârful limbului. Aceeaşi legitate se observă şi în frunzele plantelor expuse acţiunii secetei, gradul de modifi care fi ind mai mare la plantele sensibile la secetă. Este necesar însă de menţionat că, dacă activitatea SOD, enzima-cheie în sistemul antioxidativ la plantele bine aprovizionate cu apă creşte considerabil în celulele din vârful frunzei comparativ cu cele din zona de extensie, atunci în condiţii de secetă amplitudinea schimbării este neînsemnată sau chiar scade în celulele din vârful limbului frunzei. Acelaşi caracter de schimbare s-a înregistrat şi în activitatea ascorbatperoxidazei (APX): seceta induce intensifi carea semnifi cativă a activităţii enzimei în celulele mature şi neînsemnată – în zona celulelor senescente. La acestea în condiţii de insufi cienţă de umiditate are loc inhibarea activităţii CAT, îndeosebi de evidentă la plantele intolerante. În baza acestor date se poate de făcut concluzia că deshidratarea ţesuturilor în timpul secetei condiţionează apariţia stării de stres oxidativ care, la rândul său induce o serie de evenimente cuplate cu stoparea creşterii, senescenţa ţesuturilor, degradarea structurilor celulare şi apoptoza programată a celulelor sau chiar organelor plantei. Pe măsura îmbătrânirii ţesuturilor se intensifi că semnifi cativ procesele de oxidare peroxidică a lipidelor, se majorează conţinutul dialdehidei malonice, iar activizarea sistemului enzimatic de protecţie antioxidativă devine insufi cientă pentru neutralizarea SRO formate. SO, condiţionat de secetă, grăbeşte procesele de lignifi care a pereţilor celulari, stopează creşterea celulelor prin extensiune, accelerează senescenţa şi moartea organelor.