A studia un domeniu, o instituţie fie a o studia istoriceşte în trecut, fie a o studia în comparaţie cu instituţiile similare din alte ţări, este a ne reduce la un studiu care poate să aibă o oarecare însemnătate practică. Deşi, în Republica Moldova este cunoscută divizarea dreptului în drept public şi drept privat, sunt puţine cercetările ştiinţifice consacrate acestei probleme. Explicaţia este cunoscută şi simplă: dreptul privat în Republica Moldova este tânăr, a fost legiferat abia în 1991 prin Legea cu privire la proprietate, care este deja abrogată la momentul actual, însă preluată de unele reglementări constituţionale. Practic dreptului privat îi sunt consacrate puţine reglementări în Republica Moldova. Se cunoaşte că apariţia dreptului este recunoscută încă din antichitate. Astfel, principiile fundamentale ale dreptului sunt transmise de catre Ulpian: „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique trtibuere” (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). În acest text, dreptul se confundă cu morala. Tot astfel şi una din primele definiţii ale dreptului, transmisă de Celsus, se face referire la morala: „Jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi a echitabilului). În acea perioadă, dreptul avea ca scop realizarea binelui moral, azi însă ne sunt prezentate definiţii mai complexe ale noţiunii de drept [1, 9]. În decursul timpului, diverşi teoreticieni ai dreptului au încercat să găsească alte criterii de delimitare a celor două tipuri, dar fără a avea rezultate satisfăcătoare. Astfel, cercetătorii au încercat să delimiteze cele două tipuri de drept în funcţie de subiectul la care se aplică o normă juridică: acest criteriu nu permite o delimitare precisă şi fără confuzii, deoarece de cele mai multe ori subiectul poate să se intercaleze, iar cel mai bun exemplu este proprietatea – personală, de stat sau a societăţii (bun comun). Şcoala engleză a încercat delimitarea celor două tipuri pe baza unei delimitări a drepturilor de care se poate bucura individul: drepturi absolute sau drepturi relative. Nici această idee nu are fundamente solide şi nu este utilizată. Cum era de aşteptat, tot romanii au fost cei care au realizat această împărţire. Potrivit lui Ulpian: „Publicum ius est quod ad statum reią” [2, p.89] sromanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem” (dreptul public este acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele fiecăruia) [3, p.267]. Deşi această definiţie este criticabilă, deoarece în concepţia lui Ulpian existau anumite norme care dau expresie unor interese generale ale societăţii alături de alte norme care exprimă interese ale indivizilor (când în realitate toate normele exprimă interese generale) există un criteriu pe baza căruia putem distinge între dreptul public şi cel privat, şi anume, sfera de reglementare juridică (normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii sociale, iar normele dreptului privat reglementează alte categorii sociale). Din definiţia lui Ulpian, rezultă unul dintre criteriile împărţirii dreptului – în public şi privat. Acesta este interesul general (pentru dreptul public) şi interesul personal (în cazul dreptului privat).  În viziunea cercetătorului N.Bobbio, diferenţa dintre dreptul public şi cel privat reiese din faptul că dreptul privat poate fi atribuit structurii societății, iar dreptul public poate fi atribuit suprastructurii societăţii. Criteriul utilităţii sociale a influenţat de asemenea diviziunea aceasta. Este utilă o delimitare a domeniului public de cel privat [4, p.269].  Unul dintre cei mai mari teoreticieni romani în domeniu, Paul Negulescu, în Tratatul său de drept administrativ preciza că împărţirea romană este importantă să fie menţinută, deoarece: 1. Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale dreptului public. El îşi bazează afirmaţia pe faptul că, în decursul timpului, noțiunile de drept privat nu au cunoscut mari modificări de la romani până în prezent. 2. Calitatea de subiect de drept public diferă de cea reglementată de dreptul privat. Această afirmaţie face referire la faptul că pentru a putea fi în postura de subiect al dreptului public, persoana în cauză trebuie să aibă capacitate de exercițiu, cu alte cuvinte, în ţara noastră, să aibă vârsta majoratului. Unele drepturi ce decurg din noţiunea de drept public necesită şi alte condiţii suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesită şi cetăţenie, etc. 3. Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că întotdeauna unul dintre subiecţii săi este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află în poziție de titulare egale de drepturi şi obligaţii. Prin această afirmaţie, se face distincţia şi între forma de manifestare a actului de drept public care, bucurându-se de prezumţia de legalitate, are caracter obligatoriu şi executoriu, fiind în general unilateral. Pe de altă parte, în dreptul privat părţile se află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii, pe baza principiului egalităţii părţilor în raporturile civile, iar forma de manifestare este cea a consensualismului, părţile implicate căutând să ajungă la un consens în ce priveşte obligaţiile şi drepturile ce decurg dintr-un raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.  4. Sub aspectul tehnicii juridice, adică a modului de redactare a conţinutului normelor juridice se înregistrează importante distincţii după cum norma aparţine dreptului public sau privat. În cele două sfere, publică, respectiv, privată normele diferă radical. Pentru dreptul public ele sunt imperative, rigide, care impun o anumită conduită, pe când pentru dreptul privat ele sunt permisive, flexibile şi permit ca părţile să negocieze de comun acord finalitatea acestora [5, p.14].  O altă diferenţă constă în ordinea spre care tind normele dreptului privat şi ordinea spre care tind normele de organizare ale dreptului public. Pe când regulile de conduită ale dreptului privat au nevoie, pentru a determina o ordine a acţiunii, de cunoaşterea particulară şi de scopurile indivizilor care acţionează, regulile de organizare ale dreptului public determină direct o astfel de acţiune concretă. Această diviziune, în public şi privat, a dreptului se referă atât la dreptul intern, cât şi la dreptul internaţional. În esență, dreptul internaţional are aceleaşi caracteristici ca ale dreptului în general, în sensul că emană de la state ca autorităţi sociale competente să elaboreze reguli de conduită obligatorii, susceptibile de a fi duse la îndeplinire prin constrângere. Diferenţa de dreptul intern se face în planul tehnicii juridice pentru ca obiectul dreptului internaţional il constituie reglementarea relaţiilor dintre un număr mic de societăţi organizate în state independente care nu se pot compara cu persoanele fizice şi juridice cărora le sunt destinate normele dreptului intern [6, p.18].   În ceea ce priveşte temeiurile delimitării dreptului în drept public şi drept privat, acestea nu întotdeauna există în diferite ţări. În unele demnitarii de stat se fac fără explicaţii pornind de la anumite necesităţi, de exemplu, în Republica Moldova această delimitare pentru prima oară a apărut în clasificatorul specializărilor pentru studiile la doctorat. Astfel, aici, se face următoarea clasificare: Drept privat (cu specificarea: civil, familial, procesual civil, notarial, al afacerilor, informaţional, internaţional privat, dreptul muncii, dreptul protecţiei sociale). În Codul civil al Republicii Moldova, sunt reglementări privind bunurile în domeniul public şi privat (art.296). Unii autori, analizând actele normative din Republica Moldova, au evidenţiat şi alte momente de reglementare a dreptului privat, astfel D.Pulbere consideră că Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, reglementează trei aspecte principale ale dreptului privat, care determină direct evoluţia socială-economică a ţării: în primul rând, dreptul de proprietate, structura şi garanţiile acestuia; în al doilea rând, drepturile social-economice ale cetăţenilor şi garanţiile acestora; în al treilea rând, problemele financiare (bugetare). Într-o anumită măsură, ele reflectă corelaţia dintre drepturile şi posibilităţile statului şi persoanelor fizice, iar într-un şir de cazuri determină direct rolul economic al statului, posibilităţile şi limitele imixiunii acestuia în activitatea economică. În consacrarea constituţională a dreptului privat, dreptului de proprietate îi revine un rol esenţial. De soluţionarea acestei probleme depind nu numai formele juridice de organizare a activităţii economice, dar şi natura sistemului economic. Garanţiile dreptului de proprietate sunt fundamentale pentru orice stat democratic, care a adoptat relaţiile de piaţă, de aceea acestor garanţii li se conferă o importanţă constituţională [7, p.14].