Necesitatea împrumuturilor externe este cauzată de o insuficienţă a mijloacelor financiare interne. Acestea, la rândul lor, sunt o consecinţă a situaţiei deplorabile din economie.  Dacă în ţările dezvoltate datoria publică provine în cea mai mare parte din surse interne, aceste ţări dispunând de o piaţă internă vastă a capitalului de împrumut, ţările în curs de dezvoltare apelează pe o scară mult mai largă la surse străine, aceasta nu numai din cauza slabei dezvoltări a pieţei interne a capitalului de împrumut, dar şi a insuficienţei resurselor valutare obţinute din comerţul exterior. Nevoia de contractare a creditelor externe, în condiţiile unei insuficienţe a fondurilor financiare interne, este generată de necesitatea susţinerii unor programe de dezvoltare, de investiţii, prin intermediul cărora se realizează dezvoltarea economiei naţionale, creşterea economică, îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei. Soldul balanţei de plăţi are o semnificaţie deosebită pentru economia unei ţări. Dacă acest sold este negativ, se evidențiază faptul că economia respectivă consumă şi investeşte mai mult decât produce. Pentru a finanţa consumul şi investiţiile suplimentare, este necesar apelul la creditele externe. Acestea nu contribuie la creşterea economică în condiţiile în care sunt utilizate pentru finanţarea activităţilor neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital. De fapt, în acest caz, împrumuturile respective ar putea chiar agrava presiunile ce se exercită asupra operaţiunilor bugetare de administrare publică şi asupra balanţei de plăţi. De aceea, o utilizare ineficientă a intrărilor de capital străin poate provoca în final o criză a datoriei [1, p.63]. Opţiunea ţărilor lumii pentru împrumuturile interne şi externe este dependentă de mărimea pieţei interne a capitalului de împrumut, volumul comerţului exterior, raportul dintre importul şi exportul care compun comerţul exterior, care diferă în funcţie de nivelul de dezvoltare a fiecărei ţări. Rolul datoriei publice externe este de a suplimenta resursele naţionale, contribuind la majorarea investiţiilor şi, în general, a tuturor cheltuielilor interne, şi poate fi înţeles prin prisma avantajelor pe care contractarea de credite externe le presupune [2, p.79]. Prin majorarea produsului intern brut, în special prin majorarea investiţiilor, capitalul extern accelerează ritmul creşterii economice, în funcţie de mărimea intrărilor de capital şi de eficienţa cu care este utilizat. Deci un prim avantaj rezidă în accelerarea creşterii economice. Pentru creşterea ratei de investiţii pe termen mediu şi lung trebuie continuată politica de atragere a investiţiilor străine directe, în special ale celor care pot contribui substanţial la creşterea exportului, astfel ca exportul să devină determinantul principal al creşterii economice.  Pentru asigurarea echilibrului balanţei comerciale, la fel, este necesară o creştere substanţială a exportului, şi anume prin înviorarea ramurilor tradiţionale ale economiei, ca: vinificaţie, producerea uleiurilor pentru industria cosmetică şi parfumerie, a conservelor din legume şi fructe, a sucurilor etc. Promovarea continuă a exportului devine o problemă vitală pentru creşterea economică şi stabilizarea ei, de aceea se impun măsuri radicale ale organelor de decizie spre: încurajarea antreprenoriatului mic şi mijlociu în privinţa producţiei prime pentru prelucrarea ulterioară a lor în articole de export; perfectarea bazei legislative privind achiziţiile publice pentru a asigura o piaţă garantată producătorilor autohtoni; susţinerea ramurilor care produc mărfuri de substituire a celor de import ca suport de ameliorare a stării balanţei comerciale; reorientarea structurii exportului în direcţia produselor cu o mai mare pondere a valorii adăugate; implementarea tehnologiilor avansate posibile să majoreze calitatea produselor la cererea pieţei europene; stabilizarea tarifelor vamale de durată medie la obiectele de import-export etc. [3, p.112]. Capitalul extern contribuie, în cazul ţărilor mai puţin dezvoltate, la suplimentarea procesului intern de acumulare a capitalului, situat în aceste ţări la un nivel relativ redus. Apelarea la credite externe poate duce la ridicarea generală a nivelului calitativ al activităţii economice, dacă este utilizat în sensul modernizării economiei şi al diversificării exporturilor. Participarea capitalului extern la dezvoltarea unor ramuri moderne, restructurarea exporturilor şi evoluţia pe termen lung a raportului de schimb sunt indicatori care pot fi utilizaţi în aprecierea rolului capitalului extern la întărirea poziţiei competitive a ţării respective pe plan internaţional. Un ultim avantaj pe termen lung al capitalului extern este acela că fondurile externe pot fi utilizate pentru depăşirea unor dificultăţi pe termen scurt, inclusiv pentru depăşirea crizelor de lichiditate, permițând astfel realizarea planurilor de perspectivă. De exemplu, contractarea de credite externe poate contribui la depăşirea unor dificultăţi în domeniul balanţelor de plăţi, fără a fi afectate importurile în sensul scăderii lor, fără a se forţa creşterea costisitoare a exporturilor, şi, astfel, fără a se amâna realizarea proiectelor de investiţii [4, p.89].  În consecinţă, rolul datoriei publice externe poate fi văzut prin prisma următoarelor implicaţii: a) împrumuturile externe permit ţării contractante să investească şi să consume peste posibilităţile sale curente interne, prin folosirea economisirilor ţărilor cu capital în surplus;b) împrumuturile externe pot conduce către o creştere economică mai rapidă, permițând finanţarea unui volum de investiţii mai mare şi antrenarea mobilizării resurselor de care dispune ţara respectivă, conferindu-le totuşi o utilizare într-o manieră mai rezervată, mai prudentă, dar şi mai eficientă; c) împrumuturile externe pot servi, de asemenea, la finanţarea deficitelor temporare ale balanţei de plăţi şi pot conferi autorităţilor soluţia evitării luării de măsuri care ar putea compromite programul de dezvoltare. Construirea treptată a unei economii de piaţă nu a fost uşoară pentru Republica Moldova, dificultăţile neîntârziind să apară şi încetinind procesul tranziţiei, schimbările structurale în cadrul economiei. Pentru realizarea acestui obiectiv, Republica Moldova a avut nevoie de infuzii masive de capital, care nu au fost întotdeauna utilizate în scopuri bine definite, pe baza unei evaluări corecte a priorităţilor. O greşeală a constituit-o axarea spre consum şi nu spre latura productivă a datoriei externe de stat pentru o lungă perioadă de timp. Concluzia de bază fiind că Republica Moldova nu ştie să gestioneze într-un mod eficient datoria publică externă, motiv pentru care politica datoriei externe este prinsă într-un cerc vicios – cel al consumului. Un element important al politicilor bancare şi monetar-valutare ar trebui să constituie datoria publică: evoluţia mărimii şi structurii acesteia. Propunerea în cauză este justificată din mai multe puncte de vedere: importanţa propriu-zisă a datoriilor publice ca indicator macroeconomic, includerea acestui parametru în lista criteriilor de convergenţă a statelor la UE (cota datoriei publice în PIB nu trebuie să depăşească 60%), existenţa unor posibilităţi reale de eficientizare a împrumuturilor publice cu rezultate pozitive semnificative şi destul de rapide pentru economia RM etc. De proporţiile împrumuturilor externe, de eficienţa gestionării lor în mare măsură depinde evoluţia generală economică a ţării.