La începutul secolului XXI, extremismul reprezintă prin sine nu numai o ameninţare la adresa securităţii naţionale a unor state aparte, dar şi o problemă generală mondială. Lumea contemporană a desemnat în faţa omenirii noi provocări şi ameninţări în formă de activizare a diferitelor forme de extremism. Atât sistemul mondial, în întregime, cât şi regimurile politice naţionale, în particular, nu au fost pregătite să ofere răspunsuri adecvate la acestea. Secretarul general al ONU Ban Ki-moon, în discursul său, la conferinţa internaţională pe problemele rasismului din Geneva, a remarcat faptul că criza economică globală ameninţă comunitatea mondială cu răspândirea rasismului şi xenofobiei. Este necesar ca lume să se lupte cu ameninţarea escaladării intoleranţei, inclusiv a antisemitismului şi islamofobiei, trezirea urii cu utilizarea noilor tehnologii [2, p. 3].  Aşa cum extremismul are o influenţă distructivă asupra dezvoltării societății, o sarcină actuală devine necesitatea cercetării esenţei sale, elaborarea conceptului de „extremism” recunoscut mondial, deoarece este imposibilă o contracarare eficientă a acestui fenomen fără cunoaşterea sa aprofundată. Este important de menţionat că nu există nici o definiţie general acceptată a noţiunii de extremism şi că în mediul de experţi este prezentă o comprehensiune diferită a acestui fenomen, iar discuţii aprinse despre corectitudinea diagnosticării fenomenului dat apar constant.  Termenul de „extremism” (din latinescul extremus – extremă, ultimul) semnifică angajamentul de acceptare în politică şi idei a opiniilor şi acţiunilor extreme. Dacă fenomenul „extremismului” este cunoscut încă din cele mai vechi timpuri, atunci termenul de „extremism”, aşa cum este prezentat, nu are istorie de multe secole. Odată cu jumătatea secolului XX, el este utilizat în presa politică din Anglia. În SUA, această noţiune a apărut în timpul războiului civil (1861-1865), iar în Franţa – în timpul Primului Război Mondial (1914-191) [5, p. 13].În opinia cercetătorului rus A.Fridinskii, termenul în cauză a început să fie activ utilizat pentru desemnarea aderenţilor la ideile şi acţiunile extremiste de la începutul secolului XX, care în acea perioadă erau consideraţi reprezentanţii aripei de stânga a partidului „Congresul Naţional Indian”, fiind adepţi consecvenţi ai luptei pentru independenţa completă a Indiei [3].  Cercetătorii americani Dr.Peter T.Coleman, de la Universitatea din Columbia University, şi Dr.Andrea Bartoli, de la Universitatea George Mason, consideră că extremismul este un fenomen foarte dificil de înţeles. Acest termen este cel mai simplu de determinat ca activitatea (convingeri, atitudini, sentimente, acţiuni, strategii) individului aflată departe de cele obişnuite. În situaţii de conflict, el se manifestă în calitate de forme rigide de participare în conflict. Cu toate acestea, determinarea activităţii, oamenilor şi grupurilor ca „extremiste” şi definirea conceptului constituie întotdeauna o problemă subiectivă şi politică [1]. Cercetătorul rus I.Morozov, prin extremism, ca categorie cea mai generală, are în vedere tendinţa actorului (participantului activ al procesului) de a ocupa o poziţie categorică în relaţia cu oponentul său, bazată pe promovarea intereselor sale, opiniilor, convingerilor, care nu presupun un compromis sau luarea în consideraţie a intereselor părţii oponente [7, p. 22].  În opinia noastră, este cu succes realizată analiza determinărilor extremismului, efectuată de cercetătorul rus C.Vorontsov. Cercetătorul a identificat următoarele semne ale extremismului: prezenţa unei alte idei existenţiale, decât cea care este realizată în statul şi societatea în cauză; intoleranţa faţă de adepţii unor opinii politice, economice, etnice şi confesionale diferite; realizarea obiectivelor extremiste prin încălcarea normelor juridice stabilite; publicitatea şi masificarea diseminării opiniilor extremiste; justificarea ideologică de utilizare a violenţei împotriva oricărei persoane ce nu împărtăşeşte convingerile extremiştilor; predominarea modurilor emoţionale de exprimare a ideilor extremiste; ignorarea demonstrativă a normelor şi regulilor morale, acceptate în societate [3]. La mijlocul secolului XX, termenul de „extremism” era utilizat adesea de rând cu noţiunea de „terorism”, de aceea apare necesitatea de a distinge aceste concepte. Terorismul (din latinescul terror – frică, groază) poate fi determinat ca „utilizarea violenţei fondată ideologic, motivată sistematic, social şi politic, sau ameninţarea utilizării unei aşa violenţe prin intermediul căreia este realizată intimidarea persoanelor fizice şi dirijarea comportamentului acestora într-o direcţie favorabilă pentru terorişti şi sunt atinse obiectivele urmărite de către acestea” [8, p. 11].  Distincţia dintre extremism şi terorism, în opinia noastră, cel mai clar a fost efectuată de către expertul rus G. Mirschi: extremismul şi terorismul sunt fenomene foarte apropiate, deşi nu există nici o legătură automată între ele;dacă se vede că orice terorist este extremist, nu este corect de a presupune că orice extremist este terorist. Desigur, extremismul ca o determinarea construită logic duce la justificarea terorii, dar nu neapărat ajunge la acest moment” [6, p. 68].  În opinia noastră, terorismul este o continuare şi o dezvoltare ulterioară a extremismului. De obicei, terorismul este definit ca o formă radicală de extremism. O diferenţă principială între extremism şi terorism este legată de viaţa umană. Atunci când un extremist de la ameninţarea cu violenţa trece la uciderea cetăţenilor civili nevinovaţi, el devine un terorist.  La determinarea fenomenului extremismului ar trebui să fie luate în considerare şi definiţiile juridice, elaborate la nivel naţional şi internaţional. O determinare juridică internaţională a extremismului este oferită în art.1 pct. 3, pct.1, al Convenţiei de la Shanghai privind combaterea terorismului, separatismului şi extremismului: „Extremismul este un act anumit, îndreptat la luarea cu forţa a puterii, reţinerea forţată a puterii, de asemenea, la schimbarea forţată a ordinii constituţionale a statului, precum şi atacarea violentă a securităţii publice, inclusiv organizarea, în scopurile sus-numite, a formaţiunilor ilegale înarmate sau participarea în ele, şi urmărite în ordine penală în corespundere cu legislaţia naţională a părților” [9]. În 2005, Asambleea parlamentară al Consiliului Europei (APCE) a definit acest termen în felul următor: „Extremismul constituie o aşa formă de activitate politică, care direct sau indirect respinge principiile democraţiei parlamentare”. După cum este menţionat în Recomandarea nr. 10705 a APCE, „problema extremismului este aceea că democraţia ar trebui să ofere garanţii maxime libertăţii de opinie, adunărilor şi asocierilor, dar, în acelaşi timp, să se protejeze de forţele a căror ideologie neagă aceste principii” [10].  În Republica Moldova, Legea privind combaterea extremismului (activităţii extremiste) a fost adoptată la 21 februarie 2003 [4]. În conformitate cu articolul 1 al acestei legi, „extremismul constituie poziţia, doctrina unor curente politice care, pe baza unor teorii radicale, idei sau opinii, tind să-şi impună programul lor prin intermediul măsurilor violente şi radicale.  Astfel, extremismul primeşte o dezvoltare destul de largă în procesele politice contemporane, nu este deloc întâmplător, mai ales, pentru ţările care aleg o cale independentă de dezvoltare, aşa cum sunt cele apărute în spaţiul postsovietic. Răspândirea dispoziţiilor extremiste devine tot mai naturală în condiţiile nedezvoltării şi slăbiciunii instituţiilor social-politice nou-create, care nu sunt capabile să asigure o dezvoltare socială şi etnică eficientă şi durabilă, şi să realizeze aşteptările general naţionale şi etnonaţionale.