O categorie de litigii controversate din domeniul transporturilor rutiere se referă la raporturile dintre salariați și companiile de transport în legătură cu încheierea contractelor de răspundere materială deplină. Obiectul acestor litigii, de regulă, constă în reparația din contul șoferului a daunelor provocate companiei de transport ca rezultat al unor accidente rutiere. În scopul recuperării integrale a pagubelor de pe seama șoferului, compania de transport invocă prezența contractului de răspundere materială deplină încheiat cu șoferul, solicitând repararea integrală din contul acestuia a cheltuielilor pentru reparația mijlocului de transport. Nefiind de acord să achite, salariatul înaintează acțiune în judecată. Potrivit art.338 din Codul muncii al RM [1], salariatul poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în cazurile când: a) între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori care i-au fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri (art.339 din Codul muncii). În acest context, menționăm că prin Hotărârea Guvernului RM nr.449 din 29.04.2004 a fost aprobat Nomenclatorul funcţiilor deţinute şi lucrărilor executate de către salariaţii cu care angajatorul poate încheia contracte scrise cu privire la răspunderea individuală deplină pentru neasigurarea integrităţii valorilor transmise [2]. Răspunderea materială deplină a altor categorii de funcţii sau lucrări executate, neincluse în Nomenclator, poate avea loc în baza altor temeiuri şi nu în baza contractului scris de răspundere materială deplină; b) salariatul a primit bunurile şi alte valori spre decontare în baza unei procuri unice sau în baza altor documente unice; c) prejudiciul a fost cauzat în urma acţiunilor sale culpabile intenţionate, stabilite prin hotărâre judecătorească. Acţiunile salariatului pot fi recunoscute culpabile chiar şi în cazul săvârşirii unei fapte penale din imprudenţă (de exemplu, cauzarea de prejudiciu prin încălcarea regulilor de circulaţie) [3]; d) prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică, stabilită în modul prevăzut la art.76 lit.(k) din Codul muncii; e) prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a materialelor, semifabricatelor, produselor (producţiei), inclusiv în timpul fabricării lor, precum şi a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecţie şi a altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosinţă; f) prejudiciul a fost cauzat în afară exerciţiului funcţiunii, adică în afara orelor de muncă sau în cazul neexecutării obligaţiilor de serviciu. Întrebarea este în ce măsură dispozițiile din Codul muncii cu privire la răspunderea materială deplină sunt aplicabile transportului rutier? Practica judiciară este neuniformă. De exemplu, SRL „Taxi Star” a depus cerere de chemare în judecată împotriva șoferului Ciobanu D. cu privire la repararea prejudiciului material. În motivarea acţiunii, reclamantul menţionează că pârâtul a fost angajat în calitate de şofer, având încheiat contract de răspundere materială deplină, iar în timpul orelor de lucru a comis un accident rutier în urma căruia autovehiculul pe care îl conducea a fost deteriorat. Prin hotărârea Judecătoriei Căuşeni acţiunea a fost respinsă. Curtea de Apel Bender a casat hotărârea primei instanţe şi a admis acţiunea SRL „Taxi Star” [4]. Curtea Supremă de Justiție casează decizia Curții de Apel Bender și menține în vigoare hotărârea Judecătoriei Căușeni. Instanța supremă își motivează decizia prin faptul că SRL „Taxi Star” nu era în drept de a încheia cu șoferul contract de răspundere materială deplină, deoarece conform art.339 alin.(1) din Codul muncii, o condiţie obligatorie de valabilitate a contractului cu privire la răspunderea materială deplină este exercitarea de către salariat a unei funcţii sau a lucrărilor legate nemijlocit de păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce i-au fost transmise. Mai mult decât atât, Nomenclatorul funcțiilor aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 449/2004 nu prevede dreptul angajatorului de a încheia contract de răspundere materială deplină cu șoferii pentru prejudiciile rezultate sau prin nerespectarea regulilor de păstrare a mijlocului de transport încredinţat pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. Un astfel de contract, în particular cu taximetriştii, poate fi încheiat doar în partea ce se referă la lucrările legate de recepţionarea plăţilor și altor valori de la clienţi, ce urmează a fi transmise în casa angajatorului sau transportate destinatarilor [5]. În concluzie, angajatorul neîntemeiat i-a impus salariatului contract de răspundere materială. În alt caz similar, Curtea Supremă de Justiție a R.M. conchide la fel, că instanţa ierarhic inferioară la judecarea cazului a aplicat eronat normele dreptului material. Semnarea contractului de răspundere materială deplină cu șoferul în privinţa mijlocului de transport contravine art.339 din Codul muncii şi Hotărârii de Guvern nr.449/2004, fapt ce conduce la nulitatea actului juridic în conformitate cu art.216 şi art.220 alin.(1) Cod civil. Nomenclatorul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.449/2004 prevede o listă exhaustivă formată din funcţii şi categorii de lucrări pentru care poate fi încheiat contract de răspundere materială deplină, dar în care funcţia de şofer nu se regăseşte. Șoferul nu este persoana cu care poate fi încheiat contract de răspundere materială deplină, deoarece funcţia deţinută de el nu cade sub incidenţa acestui nomenclator. Pornind de la art.217 alin.(1) din Codul civil, instanța de judecată urmează să constatate nulitatea actului juridic din oficiu, iar în temeiul art.336 din Codul muncii, pentru prejudiciul cauzat angajatorului șoferul va răspunde material în limita salariului mediu lunar. Potrivit prevederilor contractului individual de muncă, salariul mediu lunar al pârâtului constituie 1,550 lei, această sumă fiind limita de răspundere materială pentru prejudiciul cauzat angajatorului [6]. Există și cazuri de aplicare greșită a regulilor sus-menționate. De exemplu, SRL „Alo-Taxi” a depus cerere de chemare în judecată împotriva șoferului V.V. pe motiv că acesta a provocat un accident rutier, cu deteriorarea autoturismului. Prin hotărârea Judecătoriei Râșcani, mun.Chișinău, acțiunea a fost respinsă, în schimb Curtea de Apel Chișinău casează hotărârea primei instanțe și încasează de la șofer în folosul companiei de transport suma integrală a prejudiciului material în mărime de 75.492 lei [7]. În alt caz, Judecătoria Căușeni și Curtea de Apel Chișinău motivează că șoferul nu a asigurat integritatea mijlocului de transport, transmis lui de către angajator, încălcând astfel obligațiile stipulate în contractul de răspundere materială deplină. În urma examinării s-a constatat că pentru reparația mijlocului de transport, este necesară suma de 29.995 lei, bani care urmează a fi încasați de la pârât (șofer) [8]. Concluzii. Generalizând cele expuse, deducem că în practica examinării de către instanțele judecătorești a litigiilor dintre conducătorii auto (șoferi) și întreprinderile de transport există anumite deficiențe. Tendința companiilor de transport de a încheia cu șoferii contracte de răspundere materială deplină cu referire la autovehicule contravine legislației. Explicația constă în faptul că potrivit Nomenclatorului funcțiilor aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.449/2004, contractele de răspundere materială deplină pot fi încheiate cu o anumită categorie de salariați și doar în privința anumitor lucrări. Cu alte cuvinte, contractul de răspundere materială deplină poate fi încheiat cu șoferii doar în partea ce se referă la recepţionarea plăţilor sau altor valori pentru a fi transmise în casieria întreprinderii sau pentru a fi transportate la destinație.