Ideea de justiţie presupune egalitatea tuturor persoanelor fără nici un privilegiu, egalitate cât mai desăvârşită, care nu se obţine decât printr-un progres cât mai accentuat şi un studiu cât mai amănunţit al situaţiilor de fapt în limitele drepturilor subiective şi ale obligaţiilor corelative [1, p. 224-228]. Considerăm necesar să precizăm că ideea de justiţie include şi principiul universal al echităţii, care se caracterizează prin aprecierea justă, din punct de vedere juridic, a fiecărui subiect de drept. Infracţiunea de constrângere de a face declaraţii nu are o istorie atât de îndepărtată. Cu toate acestea, considerăm că nu putem subestima gravitatea infracţiunii respective. Or, fiind o infracţiune de pericol şi nedepistată la timp poate duce la ilegalitatea întregului proces judiciar, datorită faptului că, în mare parte, în aceste cazuri sunt lezate substanţial drepturile şi libertăţile persoanei. Pentru a determina locul infracţiunii de constrângere de a face declaraţii, printre infracţiunile contra justiţiei, este nevoie de o clasificare exhaustivă a acestor infracţiuni. Suntem de acord cu afirmaţiile lui Iu.I Leapunov şi a lui P.Ia. Mşvenieradze conform cărora „noţiunea de sistematizare a normelor de drept presupune în sine nu numai unirea în grupuri separate în baza semnelor asemănătoare al obiectului de bază şi formarea pe această bază a unor capitole separate CP, dar şi modul de împărţire pe grupuri şi succesiunea de amplasare a normelor în cadrul capitolului” [2, p.27]. Autorii, în acest sens, menţionează următoarele: „La baza primului nivel de sistematizare a normelor stă obiectul general, iar la baza sistematizării celui de-al doilea nivel în linii generale obiectul propriu-zis al infracţiunii. În unele cazuri atunci când diferiţele categoriilor de obiecte indicate coincid..., suntem nevoiţi să căutăm alte criterii de clasificare referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii”. Atât literatura de specialitate autohtonă, cât şi cea de peste hotare reflectă mai multe criterii de clasificare a infracţiunilor contrac justiţiei. Gh.Ulianovschi susţine că infracţiunile contra justiţiei pot fi clasificate după mai multe criterii [3, p.29]. Astfel, după subiectul infracţiunii pot fi clasificate în: 1) Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei cu subiecţi activi speciali; 2) Infracţiuni care pot fi săvârşite de orce persoană, care întruneşte toate condiţiile generale ale subiectului infracţiunii. Considerăm că infracţiunea de constrângere de a face declaraţii se regăseşte în primul grup. Totodată, Gh.Ulianovschi propune clasificarea infracţiunilor contra justiţiei în raport cu subiectul infracţiunii sub aspectul formelor participaţiei. Astfel, în acest sens, este abordată următoarea clasificare: 1) Infracţiuni contra justiţiei singulare sau cu autor unic, care pot fi săvârşite numai de un singur autor; 2) Infracţiuni contra justiţiei care se pot comite la toate formele participaţiei. Prin urmare, considerăm că infracţiunea de constrângere de a face declaraţii îşi are locul în grupul doi. Manifestăm ideeia că infracţiunea de constrângere de a face declaraţii poate fi săvârşită cu particpaţie, deoarece în unele cazuri putem fi în situaţia cînd suntem în prezenţa unui autor şi complice la săvârşirea infracţiunii de contrângere de a face declaraţii. Următorul criteriu de clasificare a infracţiunilor contra justiţiei, propus de către Gh.Ulianovschi, este calsificarea acestor infracţiuni după obiectul juridic. Astfel, autorul a propus următoarea clasificare: 1) Infracţiunile contra justiţiei care împiedică realizarea principiilor constituţionale privitoare la activitatea organelor ce înfăptuiesc justiţia; 2) Infracţiuni contra justiţiei ce atentează la realizarea principiului procesual penal al aflării adevărului; 3) Infracţiuni contra justiţiei care împiedică realizarea principiului operativităţii în procesul penal; 4) Infracţiuni contra justiţiei care sunt îndreptate contra asigurării executării hotărârilor judecătoreşti. Analizând această clasificare, coniderăm că infracţiunea de constrîngere de a face declaraţii se regăseşte în grupul doi – infracţiuni contra justiţiei ce atentează la realizarea principiului procesual penal al aflării adevărului. Gh.Ulianovschi propune clasificarea infracţiunilor contra justiţiei şi după latura obiectivă.Considerăm că obiectul juridic, cât şi subiectul infracţiuniunilor contra justiţiei sunt determinative în clasificarea acestora. Clasificarea în baza subiectului infracţiunilor contra justiţiei are o importanţă atât teroretică, cât şi practică. Această clasificare ajută de a adopta direcţia respectivă de orientare de cine anume este protejată justiţia prin intermediul restricţiilor juridice penale şi respectiv de a stabili corect persoana care urmează să fie trasă la răspundere penală pentru o infracţiune penală concretă. Suntem de acord cu ideea manifestată de L.V. Lobanova precum că „grupând infracţiunile contra justiţiei ţinând cont de semnele comune ale subiectului infracţiunii este necesar de a ţine piept unităţii bazei de clasificare, însă, este lesne de remarcat că acest scop nu a fost atins” [4, p. 24]. Pe bună dreptate L.V. Lobanova precizează că din punct de vedere practic, iniţial este important a delimita infracţiunile contra justiţiei comise de un subiect special de infracţiunile care ar putea fi comise de persoane care posedă doar semne comune. La rândul lor, infracţiunile comise de subiecţi speciali în domeniul justiţiei pot fi supuse unei clasificări ulterioare ţinând cont de acele trăsături specifice cu care au fost dotaţi executorii acestora din urmă. Se poate vedea că majoritatea acestor calităţi caracterizează faptul că persoana respectivă are obligaţii sau împuterniciri suplimentare. Considerăm că specificul subiectului infracţiunilor nu este unul primar, ci este determinat din mai multe puncte de vedere în baza specificului raporturilor sociale violate de acesta. Atât în literatura de specialitate autohtonă, cât şi în literatura de specialitate a altor state, criteriul primordial în baza căruia sunt clasificate infracţiunile contra justiţiei este obiectul juridic. Unii savanţi au mers puţin mai departe şi au propus clasificarea infracţiunilor contra justiţiei în baza obiectului juridic propriuzis. Pe bună dreptate, autorii I.S. Vlasov şi I.M. Teajcov au specificat că nu a fost deloc lipsită de careva perspective încercarea de a structura sistemul infracţiunilor contra justiţiei după semnele obiectului acestora. Autorii subliniau că „are sens să se evidenţieze utilizarea de către lucrătorii organelor de urmărire penală a drepturilor sale în scopul realizării sarcinilor justiţiei ca obiect al unor infracţiuni contra justiţiei, dar în nici un caz în detrimentul acestui scop” [5, p.46]. Aici, este esenţial de a remarca importanţa combaterii infracţiunii de constrângere de a face declaraţii prin prisma faptului că, fără îndoială, această infracţiune se săvârşeşte în procesul determinării adevărului, adică pănă la pronunţarea sentinţei. Deci, administrând la dosar unele probe ca urmare a actului infracţional prin constrângere, duce indispeensabil la compromiterea întregului proces judiciar. Prin urmare, din cele relatate se constată cu certitudine că constrângererea de a face declaraţii ca infracţiune contra justiţiei ocupă un loc important în această serie de infracţiuni. În consecinţă, considerăm că nu trebuie subestimată importanţa combaterii infracţiunii de contrîngere de a face declaraţii. În ceea ce ţine de locul constrângerii de a face declaraţii prin prisma clasificării infraţiunilor contra justiţiei menţionăm că la structurarea clasificării infracţiunilor contra justiţiei, în primul rând, trebuie să luăm în consideraţie deosebirile dintre relaţiile sociale constituite în acest domeniu, iar în al doilea rând, cât de frecvent acestea au fost luate în consideraţie în cadrul Codului penal. Astfel, susţinem clasificarea propusă de savantul rus L.V. Lobanova care este prezentată după cum urmează: 1) Infracţiuni contra relaţiilor publice care asigură modul corespunzător planificat conform prevederilor legii pentru desfăşurarea activităţii procesuale şi a activităţii de executare a actelor procesuale; 2) Infracţiuni care violează relaţiile publice şi care reprezintă premisele necesare pentru realizarea funcţiilor şi obligaţiiilor funcţionale procesuale în vederea executării actelor procesuale. Aşadar, constrângerea de a face declaraţii se încadarează în primul grup, deoarece acest compartiment înglobează infracţiuni care au câteva trăsături comune. Astfel, infracţiunile incluse în primul grup au ca trăsătură comună faptul că marea lor majoritate se caracterizează prin abaterea semnificativă a subiecţilor de la obligaţiile sale funcţionale şi nerespectarea acestor obligaţii. Nu este întâmplător faptul că, de regulă, subiectul acestui tip de infracţiuni este unul special. În acest sens, considerăm necesar de a specifica faptul că protecţia justiţiei ca activitate strict reglementată de lege, a formei procesuale a acesteia este legată nemijlocit de soluţionarea sarcinilor urmărite de procesul penal. Considerăm că anume în calitate de garanţii împotriva realizării arbitrare a măsurilor de constrângere, au fost structurate elementele constitutive ale infracţiunili prevăzute la art. 309 CP RM. Libertatea personală a cetăţeanului este protejată instantaneu atât de normele interne cât şi de ce internaţionale, unde este specificat faptul că se interzice orice fel de abuz asupra persoanei aflate în custodia organelor de drept (statului) având ca scop obţinerea anumitor declaraţii care ulterior vor fi catalogate ca probe. Prin urmare, apogeul interdicţiei conţinute în art. 309 CPC RM este îndreptat spre protecţia unui asemenea mod de obţinere a informaţiei probatoare care exclude influenţarea ilegală a persoanelor care reprezintă sursa de informaţii.