Definițiile bilingvismului sunt numeroase și uneori contradictorii, deoarece fenomenul bilingvismului ca stare și proces este de mare complexitate și nu poate fi limitat la o unică definiție. Bilingvismul poate fi studiat sub mai multe aspecte: social, psiholingvistic, istoric, de grup sau individual. În această comunicare vom aborda bilingvismul din perspectiva socială și istorică pentru a determina cauzele apariției comunităților bilingve pe teritoriul italian, pentru a elucida diferența dintre bilingvism și diglosie în cazul situației sociolingvistice italiene și pentru a stabili influența unui cod lingvistic asupra altuia în urma interferenței și mixturii de coduri. Printre definițiile care au fost formulate pentru bilingvism, unele se pot caracteriza ca definiții mai restrânse, deoarece nu includ vorbitorii bilingvi care cunosc mai bine una dintre cele două limbi, ci doar bilingviștii perfecți sau nativi. De exemplu, Leonard Bloomfield consideră că bilingvismul este ,,cunoașterea a două limbi la nivel de limbă maternă” [1, p.56]. Uriel Weinreich definește prin bilingvism ,,practica folosirii alternative a două limbi”, iar persoanele implicate în proces, bilingvi” [2, p.1]. Una din definițiile mai largi îi aparține lui John J.Gumperz, care scrie că ,,în societățile bilingve, vorbitorii prezintă grade diferite de competență. Unii stăpânesc ambele limbi la fel de bine, alții vorbesc numai o limbă, în mod obișnuit, și o cunosc pe cealaltă superficial” [3, p.209]. În Italia, ,,cea mai mare parte a populației care vorbește în dialect are capacitatea să treacă la limba italiană sau la o variantă intermediară între limbă și dialect”. Această constatare o face Maurizio Dardano în Manualetto di linguistica italiana și numește această capacitate bilingvism [4, p.171]. Danilo Poggiogalli, sociolingvist italian contemporan, consideră bilingvismul ca ,,un fenomen de coexistență, în repertoriul unui vorbitor sau al unei comunități, a două coduri lingvistice diferite care au același prestigiu social” [5, p.70]. Autorul menționează că în cazul bilingvismului poate fi vorba despre o limbă națională și un dialect dotat de un prestigiu sociolingvistic înalt sau de două limbi naționale (cum este cazul bilingvismului italian-german în regiunea Tirolului de Sud). La realizarea bilingvismului la nivel social contribuie mai mulți factori istorici, politici, economici, cum ar fi de exemplu apariția unui popor nou pe teritoriu, colonizarea, anexarea prin intervenția militară, imigrarea sau emigrarea unor popoare. Limba italiană vorbită astăzi în Italia este rezultatul schimbărilor profunde desfășurate pe teritoriul italic în decursul a mai multe secole. După fondarea Romei, conform tradiției și legendei în anul 763 î.Hr., pe teritoriul Romei se vorbea limba latină, de origine indo-europeană. Acest secol marchează începutul expansiunii teritoriale și lingvistice a Romei în peninsula italică. Între secolele IV și III î.Hr. se numărau circa douăzeci de etnii (celți, etruști, osci, umbri, samniți și alții) ale căror teritorii au fost cucerite de romani. Limba latină a devenit limba administrației locale și de circulație între diverse etnii, astfel bucurându-se de un statut special și prestigiu crescând. Majoritatea populației cucerite care învăța latina o vorbea cu dificultate, imprimându-i un caracter specific influențat de limbă maternă. Acest fenomen se numește în lingvistică fenomenul substratului prin care se indică situația lingvistică de interferență a populației autohtone cu cea cotropită, căreia i se impune o limbă nouă, cea a colonizatorilor [6, p.62]. Fenomene fonetice, lexicale și sintactice provenite din limba maternă a fiecărei etnii cucerite reapar în limba dominantă, caracterizând-o și diferențiind-o de latina vorbită de alte etnii. Astfel, limbile etniilor prelatine au influențat și au contribuit la formarea limbilor romanice și a dialectelor italiene. Prin urmare, toate dialectele italiene, inclusiv cel toscan, la origine aveau drepturi egale. În Evul Mediu, noțiunea de dialect era redată prin sintagma ,,limbă vulgară” (adică a poporului, de la vulgus – ,,popor”). Pentru prima dată noțiunea de dialect se folosește abia în secolul al XVI-lea, cu referință la limbile din Grecia antică. De fapt, termenul ,,dialect” nu are doar o semnificație. Gian Luigi Beccaria scrie în Dizionario di linguistica Dicționar de lingvistică că ,,nu există o valoare semantică unică și lipsită totalmente de ambiguitate [pentru acest termen], nici la nivel de uz comun, nici la nivel de dicționar, nici la nivel științific” [7, p.229]. În general, sunt acceptate două semnificații: ,,variantă regională a unei limbi” (DEX 2009) și ,,sistem lingvistic utilizat întrun mediu geografic și cultural restrâns contrapus limbii naționale” (Zingarelli 2008). În consecință, dialectele italiene nu sunt variante teritoriale sau regionale ale limbii italiene, ci sisteme lingvistice de proveniență genetică comună, dar care nu au avut norocul să devină limbi naționale. Harta limbilor vulgare de pe teritoriul italic, propusă de Dante Alighieri în De vulgari eloquentia, reprezintă contrastul între multitudinea graiurilor italiene și stabilitatea limbii latine. Dialectul toscan (vorbit în zonele Florența, Pisa, Siena) a reușit să se impună, în raport cu celelalte dialecte, nu atât din motive politice, cât datorită valorii sale culturale. Este posibil să vorbim despre dialect în Italia doar odată cu apariția unui alt pol de referință, și anume limba italiană. Propunerea din 1525 a rafinatului umanist venețian, Pietro Bembo, de a fonda limba scrisă pe baza florentinei literare din secolul al XIV-lea, a marcat un moment crucial în istoria limbii italiene. În absența unui stat unitar și a unei capitale, o soluție pentru a rezolva „chestiunea limbii” era greu de găsit. Este vorba de o problemă spinoasă care a tulburat de-a lungul secolelor liniștea intelectualilor italici, implicați în nesfârșite dezbateri, cunoscute sub numele de „chestiunea limbii”. Este ilustrativ, în această ordine de idei, faptul că primul dicționar al limbii italiene apare în anul 1612, cu un nume ambiguu: Vocabolario degli Accademici della Crusca. Academicienii cruschieni, încheind redactarea operei, se pomenesc în fața unei dileme: cum să numească limba care este obiectul cercetării lor? După lungi dezbateri, renunță la opțiuni precum limba toscană, florentină sau italiană, iar în prefață recurg la vagi calificative: „această limbă”, „acest limbaj”, „limba noastră” etc. Politica lingvistică a Italiei se conturează odată cu constituirea statului unitar, Regno d’Italia, la 17 martie 1861. La acel moment italiana literară era un patrimoniu împărtășit de un cerc îngust de intelectuali, deoarece cea mai mare parte a populației vorbea în dialect și era analfabetă. Astfel, prerogativa politicii lingvistice de pe timpuri era difuzarea limbii italiene în rândul celor 90% ale populației. Dar totodată, promovând limba italiană standard în rândurile populației dialectofone, s-a urmărit scopul de a diminua prestigiul social al dialectelor. Defavorizarea dialectelor de către regimurile politice care au guvernat Italia până în anii ’60 ai secolului XX a creat condiții de diglosie între dialecte și limba italiană standard. În cazul diglosiei ,,codurile lingvistice au roluri și domenii de utilizare diferite în funcţie de situația comunicativă” [6, p.70]. Astfel, în perioada de italienizare a dialectelor, prestigiul sociocultural al acestora a scăzut enorm. Diglosia dialect – limba italiană standard, tipică pentru întregul spațiu italian, se manifestă prin utilizarea dialectului în conversație cu membrii familiei sau cu locuitorii din aceeași localitate și a limbii italiene în contexte oficiale sau cu vorbitori de altă origine. Recent s-a înregistrat o recuperare a dialectelor la vorbitorii care au o competență lingvistică bună în limba italiană. Acest fapt se datorează unei noi percepții colective despre dialecte, conform căreia ,,dialectul nu mai este o marcă a inferiorității socioculturale, ci o opțiune conștientă în stare să satisfacă necesitățile expresive ale vorbitorilor” [6, p.70]. Interferența dintre dialecte și limba italiană a fost și rămâne atât de mare, încât sociolingviștii italieni recunosc existența a patru variante de sisteme lingvistice în repertoriul vorbitorilor de rând: limba italiană standard, varianta regională a limbii italiene, dialectul regional și dialectul local [8, p.17-23]. Mixtura de coduri a favorizat împrumuturile lexicale în ambele direcții, dar este important să menționăm faptul că transferurile lexicale din dialect au constituit o sursă de îmbogățire prețioasă pentru limba italiană. Din 1861 până în 2000, conform calculului făcut de Pietro Trifone pe baza indicațiilor dicționarului Grande dizionario italiano dell’uso, au fost împrumutate mai mult de 5000 de cuvinte de origine dialectală [6, p.85].