Diverse aspecte lingvistice ale textelor religioase sunt abordate în legătură cu stilul şi limbajul religios.Textele religioase, diferite din punct de vedere compoziţional, constituie „toate cele trei variante funcţionale de bază ale limbii” (beletristic, juridic-administrativ şi tehnico-ştiinţific), dat fiind faptul că „scrisul bisericesc actual diferenţiază din punct de vedere stilistic textele beletristice (de lectură sau de cult), de textele tehnice (de cult), de textele de dezbatere morală sau dogmatică, respectiv de textele de drept canonic” [2, p.25].  Savantul Gh.Chivu este de părerea că ar exista variantele laică şi religioasă ale limbajului popular şi ale limbii literare [3, p.9-12], iar cercetătoarele A.M. Bărbulescu, R.Zafiu ş.a. recunosc autonomia stilului religios, comentând multiple particularităţi ale acestuia: caracterul arhaic, monumentalitatea, implicarea afectiv-emoţională, tendinţa de a echilibra tradiţia şi modernitatea [1; 8].  O trăsătură inerentă a stilului religios şi a textelor religioase este oscilarea între tradiţie şi inovaţie, fapt consemnat de exegeţii care scot în relief tendinţa de a elabora „un cod specific ... care reprezintă în mod evident rezultatul unei intenţii arhaizante” [6, p.167]. Dezvăluind potenţele expresive şi conservatorismul scrierilor religioase, cercetătoarea D.L. Teleoacă le consideră eminamente retorice, „în care elocuţia are un cuvânt important de spus” [7, p.46].  Particularităţile lingvistice ale textelor religioase sunt analizate minuţios în numeroase studii de specialitate, unele dintre care conţin descrierea unor fenomene în plan contrastiv (de exemplu, în ediţiile bilingve) sau oferă o viziune comparativă în raport cu alte texte tipărite în aceeaşi perioadă [4, p.468-478]. Din punctul de vedere al fenomenelor semantico-gramaticale, prezintă interes textul bilingv al „Evangheliei”, publicat în grafie chirilică la tipografia eparhială din Chişinău în anul 1912 [5].  Textul menţionat comportă diferenţe considerabile de ordin ortografic, în raport cu normele în vigoare. Astfel, pronumele personale şi reflexive atone se asociază cu formele modurilor verbale şi cu verbele auxiliare fără a se utiliza cratima: „Шѝ апропїѝндϫсъ Iисϫс сáϫ ӑтѝнс де ϵй...” [5, p.97]; „Шѝ лáм ӑдϫс ла оўченѝчїй Тъй...” [5, p.98]. Se atestă frevent formele inversate de perfect compus, scrise fără cratimă: пїѧрделва (piarde-l-va), афлáлва (afla-l-va), зѝсаϫ (zis-au), ca în enunţurile: „Зѝсаϫ Ϯисϫс лϫй ... мéрџи, вѝнде ӑвéрѣ тá ...” [5, p.111]; ”Адϫсаϫ ӑсина шѝ мѫнзϫл...” [5, p.119]. Sunt relevante atât formele arhaice ale unor verbe: a se pogorî, a se plini, viind, voiu răbda, dişchizând, chiemând, să puie ş.a., cât şi sensurile arhaice atribuite lexemelor verbale în textul analizat: a judeca (a deosebi, a percepe), a cerca (a căuta), a socoti (a vedea), a urgisi (a dispreţui), a cuprinde (a înţelege), a ţine (a respecta), a purta (a suferi), a căuta (a cere socoteală), a se cutremura (a se pune în mişcare), a fi slobod ( a i se permite), a certa (a opri, a interzice), a păzi (a păstra), a ierta (a absolvi), a ispiti (a întreba) ş.a. Sunt concludente exemplele: „ ... нϫ тόцй кϫпринд кϫвѫнтϫл ӑчéста, чѝ кърора ле єсте дáт” [5, p.109]; „Сокотѝцй, съ нϫ оурџисѝцй пре ўнϫл...” [5, p.102]; „..цѝне порϫнчиле” [5, p.110]; „ ... ам пϫртáт греϫтáтѣ зѝлїй шѝ кълдϫра” [5, p.114]. În domeniul gramaticii, textul cercetat, asemenea altor tipuri de scrieri religioase, denotă fenomene comune, menite a reliefa „unitatea limbii scrierilor bisericeşti ortodoxe în contextul problemelor lingvistice menţionate” [7, p.47], cum ar fi construcţiile tautologice, structurile intensive, formaţiunile perifrastice, dislocările etc., dar şi variate fenomene morfologice în domeniul nominal şi verbal. Sunt de semnalat perifraze de tipul: a săvârşi laudă (= a lăuda): „ ... дин гϫра прϫнчилωр шѝ ӑ чѐлωр сϫгътόрй ӑй съвършѝт лáϫдъ” [5, p.121]. Cu referire la modurile personale ale verbului, suscită atenţia conjunctivul dotat cu diverse valori (iussivă, optativă ş.a.): „... ώмϫл съ нϫ деспáртъ” [5, p.108]; „Дόамне, съсе дешкѝдъ ώкїй” [5, p.117]; „... дин тѝне рόд съ нϫсъ фáкъ” [5, p.122]. Conjunctivul iussiv, alături de sinonimul său funcţional – imperativul – este utilizat în acelaşi context: „Ϯисϫс ӑϫ зис: съ нϫ оўчѝзи... Чинстéше пре тáтъл тъϫ шҋ пре мϫма тá...” [5, p.110].  Verbele la conjunctiv sunt regentate de lexeme ca: a porunci, a ruga, a îngădui, a zice ş.a., în structurile cu valoare cauzativă: „Атϫнчй аϫ порϫнчѝт оўченѝчилωр Съй, ка нимърϫй съ нϫ спϫе...” [5, p.94], fiind concurat de infinitivul obiectiv în construcţiile dativ cu infinitiv şi acuzativ cu infinitiv: „... слόбод ϵсте ώмϫлϫй а лъсá фемѐѧ сá” [5, p.107]; „Ϯисϫс аϫ зис лώр: лъсáцй пре прϫнчй, ши нϫй ωпрѝцй пре єй а венѝ ла Мѝне...” [5, p.109]; ,,... шѝ пре єл лáϫ фъкϫт ӑ шъдѣ дѣсϫпра лώр” [5, p.119]. În anturajul verbelor seѐntiendi, este folosită construcţia acuzativ cu gerunziu: „...ӑϫ афлáт пре ӑлцй стѫнд фъръ де лϫкрϫ” [5, p.113].  Dintre modurile nepersonale, gerunziul este utilizat frecvent în textul analizat, anticipând sau succedând formele personale ale verbelor. Modul nominalizat inaugurează deseori enunţul: „Шѝ венѝнд оўченѝчїй Лϫй де чѐѧ пáрте, ӑϫ оўйтáт съ ѩ пѫйне” [5, p.91]; „Атϫнчй ӑпропїѝндϫсъ кътръ Дѫнсϫл, Пѐтрϫ ӑϫ зис...” [5, p.104]. În următorul exemplu, relevăm întrebuinţarea pleonastică a verbului la gerunziu: „Ѩръ глоáтеле ... стригá, зикѫнд: ώсаннá Фіюлϫй лϫй Давѝд...” [5, p.120].  Unele verbe comportă un regim diferit de cel din româna contemporană. De exemplu, verbul a crede regentează substantive la cazul dativ în funcţie de complement indirect, şi nu cele la acuzativ: „Къ ӑϫ венѝт ла вόй Їωáнн Ботезътόрюл шѝ нáцй крезϫт лϫй...” [5, p.124]. A se compara: „Nu l-aţi crezut”. În textul „Evangheliei” remarcăm diverse remanieri de topică: astfel, subiectul poate să apară în antepoziţia verbului predicat, numele predicativ poate fi folosit înaintea copulativului, iar atributul – să preceadă substantivul determinat: „Шѝ ӑϫ мéрс дϫпъ Дѫнсϫл глόате мϫлте...” [5, p.107]. Substantivele în funcţie de complement direct pot fi antepuse verbului dominant:”Aдевър зѝк вόϫъ” [5, p.95], iar аdverbul foarte în funcţie de circumstanţial de mod succede, de regulă, verbul predicat: „Ѩръ оўченѝчїй Лϫй аϫзѝнд съ мирá фόарте” [5, p.111]; „Шѝ аϫзѝнд оўченѝчїй, ӑϫ къзϫт пре фáца сá шѝ сáϫ спъймѫнтáт фόарте” [5, p. 97]. În unele ambianţe, observăm dislocarea verbelor la infinitiv în diverse funcţii în raport cu verbul a fi şi alte părţi de propoziţie: „...ӑ шъдѣ де дрѣпта Мѣ, шѝ де стѫнга Мѣ, нϫ ϵсте ӑл Мїéϫ ӑ дá, чи чéлωр че ϵсте гътѝт дела Тáтъл Мїéϫ” [5, p.116]. Cele relatate supra evidenţiază unele particularităţi semantico-gra maticale ale textului cercetat, reliefându-i atât arhaicitatea, cât şi expresivitatea.