Terminologia ecleziastică română s-a format având la bază material lingvistic grecesc, latin şi slav adaptat sistemului lingvistic românesc. Limba greacă, care „a fost un adstrat pentru limba latină vorbită în regiunile dunărene din epoca augustiniană, când se vorbea koine, până la sosirea slavilor” [4, p.104], a lăsat amprente în textele religioase. Influenţa ei asupra lexicului românesc s-a manifestat pe o durată lungă de timp, fapt care permite a evidenţia trei etape: influenţa greacă veche, influenţa greacă medie (bizantină) şi influenţa greacă modernă (neogreacă). Referindu-ne la textele religioase publicate la tipografia exarhicească din Chişinău în secolul al XIX-lea (care oferă informaţii importante referitoare la limbajul bisericesc), menţionăm că influenţa limbii greceşti se atestă în mod special la nivel lexical (mai puţin la nivel fonetic, gramatical şi sintactic). Este suficient să enumerăm câteva titluri de cărţi religioase tipărite la Chişinău în secolul al XIXlea (Ceasoslov, Molitvenic, 1820, 1817, Minei de obşte, 1819, Liturghie, 1837, 1882, Psaltire, 1907, Chiriacodromion, 1860) ca să ne convingem de influenţa limbilor slavonă (Ceasoslov, Molitvenic) şi greacă (Minei < gr. μήνας „lună”, Liturghie < gr. λειτουργία, Psaltire < gr. ψαλμός „cântare, odă; psalm”, Chiriacodromion < gr. Κυριακή „ziua Domnului, Duminică” + δρόμος „drum, cale”) asupra terminologiei religioase româneşti. Cuvintele de origine greacă atestate în aceste cărţi religioase se pot raporta, din punct de vedere semantic, la următoarele categorii noţionale: • funcţii, ranguri: clironom (<gr. κληρονόμος), ipodiacon (<gr. υποδιάκονος), episcop (<gr. επίσκοπος), patriarh (<gr. πατριάρχης), mitropolit (<gr. μητροπολίτης), apostol (< gr. απόστολος) etc.; - clironomul este „moştenitor (al unui bun, al unui drept); succesor, urmaş”, prin clironomie avându-se în vedere „moştenirea lui Dumnezeu”, adică omul credincios, creştinul care acceptă, recunoaşte şi crede în jertfa Mântuitorului, supunându-i-se de bună voie, prin credinţă [1, p.106]; Ex.: ... şi a Clironomului lui, Binecredinciosul Domn Ţesarevici, marele Cneaz ALEXII NICOLAEVICI, cu blagoslovenia Preasfântului Îndreptătoriului Sinod ... (Psaltire, 1907, p.2); - episcop este numit preotul cu un „grad înalt în ierarhia bisericească creştină, imediat inferior mitropolitului sau arhiepiscopului” [3, p.297], având următoarele derivate: episcopie, episcopat, episcopal. Iniţial, în societatea greacă, numele de episcop era acordat celor care ocroteau, supravegheau ceva atât din domeniul profan, cât şi din cel religios. Astfel, episcopi puteau fi numiţi: zeii care ocroteau oamenii, cetăţile, bunurile etc.; persoanele cu funcţii înalte care aveau grijă de oameni, de treburile obşteşti; funcţionarii superiori ai statului ş.a. În perioada apariţiei creştinismului, episcop era numit Dumnezeu şi avea semnificaţia de „cunoscător a toate”. Ex. : ... şi a Presfinţitului Arcadie, Episcopul Acchermanului, s-au tipărit PSALTIREA aceasta în oraşul Chişinău, în tipografia eparhială ... (Psaltire, 1907, p.2);  - patriarh (<gr. πατριάρχης „părintele unei comunităţi, al unei familii”) este cel mai înalt rang în ierarhia Bisericii Ortodoxe, numit şi întâiul stătător [1, p.357]; în „Vechiul Testament” patriarhi sunt numiţi capii unor mari familii gentilice ebraice, predecesori ai lui Moise, conducători ereditari (spirituali şi politici) ai poporului evreu [3, p.647]; prin extensiune semantică, termenul se atribuie şi bătrânilor venerabili cu numeroşi descendenţi şi/sau persoanelor în vârstă cu foarte multă experienţă într-un domeniu spiritual [ibidem]. Ex.:Simvolul, adică mărturisirea Credinţii a celui întru Sfinţi părintelui nostru Atanasie, Patriarhul Alexandriei (Psaltire, 1907, p.3); - apostol desemnează persoana aleasă şi trimisă să îndeletnicească o misiune; este denumirea cel mai frecvent atribuită persoanei însărcinate cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; astăzi cuvântul apostol poate fi folosit atât cu sensul de „nume dat fiecăruia dintre cei 12 discipoli ai lui Hristos” [3, p.54], cât şi ca „adept şi propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine” [ibidem]. Substantivul apostol este unul productiv în limba română, contribuind la formarea altor termeni religioşi: apostolat, apostolic (scaun apostolic), apostolească (Apostolească Biserică), apostoleşte etc. Ex.: Arătare în scurt, despre aceea, cum fieştecărui Pravoslavnic creştin după predania veche a sfinţilor Apostoli, şi a sfinţilor Părinţi, spre închipuirea sămnului sfintei Cruci pre faţa sa... (Psaltire, 1907, p.10); • sărbători: Adormirea Maicii Domnului (< η Κοίμηση της Θεοτόκου); Epifania (< η επιφανεία) este una dintre primele sărbători creştine (alături de Naşterea Domnului şi Învierea Domnului), datând din primele veacuri ale Bisericii [1, p.152], referindu-se la arătarea lui Iisus Hristos oamenilor, magilor; prin extensiune semantică lexemul epifanie devine un substantiv comun, însemnând „revelaţie a unei realităţi sacre, mitice” ş.a.;  • cărţi religioase: biblie < gr. βίβλος, evanghelie < gr. ευαγγέλιο „veste bună” (ευ „bun” + άγγελος „înger, vestitor”), catastif < gr. κατάστιχο, catisma „versete de psalmi în timpul citirii cărora credincioşii stau aşezaţi” < gr. κάθισμα „aşezat, şezut”, palie < gr. παλαιά „vechi”, triod < gr. τριώδιον (τρεις „trei” + οδή „odă, cântare”) etc.; • rugăciuni, versete: ectenie < gr. εκτενής „întins, prelungit”, psalm < gr. ψαλμός, stih < gr. στίχος „şir, linie; stih, vers”, sărindar < gr. σαράντα „patruzeci”, sărăcustă, antifon, tropar etc.; • obiecte de cult: agheasmatar, candelă, căţuie, chimval, icoană, iconostas, policandru, pateriţă, potir, crijmă etc.; atribute sfinte: agheasmă, alifie, anafură, smirnă, tămâie etc.; • veşminte bisericeşti: camilafcă, felon, rasă, sacos, schimă, stihar, mitră etc.  • tipuri de îngeri: arhanghel, heruvim, înger, demon, serafim, satană etc.;• fiinţe care fac parte/activează în sfera ecleziastică: apostol, mag, martir, martor, sihastru etc.; • clădiri, edificii: biserică, enorie, episcopie, chinovie, mănăstire, cimitir etc.; • acţiuni, activităţi cu caracter religios: a afurisi, a boteza, a mărturisi, a hirotonisi etc.; • cântări care fac parte din cultul religios: apolis, polieieu, stihiră, stihoavnă, tropar ş.a.  • feluri de mâncare: colivă, plachie etc.; • slujbe, părţi din slujbe: prosomidie, litie, liturghie, panihidă etc.; • stări, simţăminte: evlavie, mireasmă, mânie, patimă, pizmă etc.; • floră, faună cu semnificaţie divină: chiparos, livan, mirt, nard etc.  De fapt, asemenea termeni formează un vocabular religios prezent în toate cărţile de cult, care este diferit de cel laic [2, p.158]. Influenţa greacă se simte şi în cazul numelor proprii, atestând în textele analizate: a) antroponime (textele biblice, fireşte, fac referinţă la divinitate (teonime), la sfinţi şi sfinte, apostoli etc.): Gheorghe < gr. γεωργός „lucrător al pământului, ţăran”: „slăvitului marelui mucenic Gheorghie purtătorul de biruinţă” (Molitvenic, 1820); Olimpiada (derivat al lui Olimpia < gr. Ολυμπία (localitate) sau de la verbul λάμπω „a străluci, a lumina”) şi Eupraxia / Evpraxia < gr. ευπραξία „activitate bună”: „pomenirea sfintelor muieri, Olimpiada şi Evpraxia” (Molitvenic, 1820); Teodosie < gr. Θεοδόσιος „cel care se dăruie lui Dumnezeu”: „şi aducerea cinstitelor Moaşte a cuviosului părinte Teodosie” (Molitvenic, 1820); Eudochim / Evdochim < gr. ευδόκιμος „bună pricepere, succes, reuşită”: „Sfântul şi Dreptul Evdochim” (Liturghia, 1837); Anastasie < gr. ανάσταση „înviere”: „a fericitului Patriarh a marei Antiohii, Anastasie” (Psaltire, 1907); Vasile < gr. βασιλιάς „rege, conducător” şi Grigore < gr. γρήγορος „treaz; rapid, iute”: „Veniţi, pre Vasilie, Pre Grigorie săi lăudăm” (Psaltire, 1907); b) toponime greceşti („dela ţara Grecească fiind adusă” (Psaltire, 1907, p.16)): „Monahul dela sfântul Munte” (Psaltire, 1907, p.12, „din Mănăstirea Vatopedului” (Psaltire, 1907, p.12, „cel ce pe urmă au fost mitropolit Τesalonicului” (Psaltire, 1907, p.16) etc. Interesantă este ortografierea cuvintelor, de exemplu, acelaşi nume este scris în moduri diferite: Ioann (cu accent pe vocala o, dublu n) cel mare gură de aur (Psaltire, 1907, p.19) şi Ioan Gură-de-aur (cu accent pe vocala a, un singur n) (Psaltire, 1907, p.493); în unele cuvinte se folosesc litere greceşti (de ex. Θ), îmbinări de litere (oy pentru a reda sunetul [u]), spirite şi accente etc.  Termenii religioşi de origine greacă, după structură, se împart în următoarele categorii: cuvinte simple (canon, cler, călugăr, har, livan, mir, mag, stihar, serafim, stelă, stih etc.), cuvinte derivate (ateu, ecleziastic, epitaf, ipodiacon etc.) şi cuvinte compuse (arhidiacon, arhiepiscop, protodiacon, mitropolie, ortodox etc.).  Cei mai mulţi termeni religioşi de origine greacă sunt substantive (anafură, apostol, arvună, biserică, evlavie, catihet, cler etc.); mai puţin numeroase sunt verbele (a boteza, a mărturisi, a pizmui, a hirotonisi etc.) şi un număr relativ mic de termeni religioşi fac parte din categoria adjectivului (ateu, creştin, ortodox etc.).  Unii termeni religioşi de origine greacă au pătruns în lexicul românesc direct din limba sursă (împrumuturi directe: amvon < gr. άμβων, evlavie < gr. ευλάβεια), alţii prin filiera altor limbi (împrumuturi indirecte: biserică < lat. basilica< gr. βασιλική, a boteza < lat. baptizare < gr. βαπτίζω). Aşadar, din punct de vedere etimologic, terminologia ecleziastică românească este, în mare măsură, de origine greacă (greaca veche, greaca bizantină sau neogreacă), trecută deseori prin filieră latină sau slavă, în funcţie de împrejurările istorice de dezvoltare a creştinismului.