Modalitatea este una dintre categoriile cele mai importante şi mai complexe, care ne caracterizează nu numai ca identitate lingvistică, dar şi culturală, ne caracterizează ca indivizi [1, p.4]. Aceasta reprezintă categoria semantică care exprimă atitudinea cognitivă, evaluativă, volitivă a locutorului faţă de anumite stări de lucruri, care pot fi atât reale, cât şi posibile şi care sunt descrise prin limbaj. Modalitatea este o categorie complexă, dar în acelaşi timp constituie o problemă controversată, situată la confluenţa câtorva domenii ale ştiinţei: lingvistica, logica, psihologia, filozofia. Fiind o componentă necesară a enunţului, modalitatea este definită ca un fenomen morfologico-sintactic, lexico-gramatical, lexico-sintactic, logicosintactic, semantico-sintactic, comunicativ etc. [3, p.295]. Modalitatea se clasifică în mai multe tipuri specifice, în unul dintre care se găseşte dubiul, şi anume în modalitatea epistemică. Modalitatea epistemică se realizează în două forme principale, una ar fi indicarea gradului de certitudine pe care îl are locutorul, a doua – înscrierea în mesaj a surselor pe care locutorul le-a avut la dispoziţie pentru a cunoaşte conţinutul unei propoziţii [2, p.707]. Modalitatea epistemică este întâlnită în variate contexte şi poate fi realizată cu ajutorul modurilor verbale, al verbelor modale, al diferitelor adverbe, locuţiuni adverbiale etc. O particularitate a modalităţii epistemice este caracterul dubitativ, care nu presupune nici un adevăr, dar nici un fals, reprezentând un grad de incertitudine al locutorului. Astfel, dubiul indică o stare de îndoială, o incapacitate de a a raţionaliza, afirmativ sau negativ, asupra unei situaţii date. Ca o suspensie a raţiunii, dubiul relevă ignoranţa şi interzice acţionarea, tot dubiul fiind marcajul neputinţei. În literatura artistică, dubiul este redat prin diverse mijloace ce au şi rolul de a evidenţia stilul scriitorului. De exemplu, la Ion Creangă, unde stilul are un caracter popular, întâlnim incertitudinea redată prin interogaţie dubitativă, interjecţie, dar şi prin gesturi ce trădează ezitarea. În Amintiri din copilărie identificăm exemple care redau stările de dubiu ale personajelor, de exemplu, Ei,ei! acu-i acu. Ce-i de făcut,măi Nică? îmi zic eu în mine [4, p.156]. Aici recunoaştem o propoziţie interogativă dubitativă; cunoscutul personaj Nică se întreabă ce e de făcut când se găseşte într-o situaţie de cumpănă, după ce iar a făcut o poznă. Situaţia în care se află îl determină să se gândească cum ar putea ieşi din încurcătură şi care ar fi soluţia optimă, cântărind variantele pe care le are şi încercând să o aleagă pe cea mai bună. Întrebarea pe care şi-o adresează Nică trădează emoţia ce-l cuprinde într-o situaţie incertă, deoarece pentru a-şi salva pielea acesta trebuie să găsească o soluţie cât mai eficientă. În Povestea lui Stan Păţitul, atunci când Chirică cere să fie angajat în slujba lui Stan, încercând să-l convingă de aptitudinile sale, acesta, văzându-l atât de mic, neinspirând încredere în ceea ce spune, ezită să-l creadă: – Nu căuta că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu, nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte. – Mai ştii? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte câte le spui [4, p.65]. Astfel, elementul care ne confirmă starea de îndoială a lui Stan este întrebarea pe care şi-o pune sieşi, mai ştii? Parcă l-ar crede, la câte argumente aduce Chirică, dar, în acelaşi timp, după aparenţe, nu ar putea fi convins cu nimic. Stă la dubiu, ar fi bine să fie adevărat, însă revine la realitate, ezitând să creadă în argumentele aduse de interlocutorul său. Într-o altă poveste de-a bunicului din Humuleşti, Dănilă Prepeleac, dubiul este identificat în dialogul dintre Dănilă Prepeleac şi fratele său, de la care obişnuia să ia carul pentru boi: – Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăţia noastră!... Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti ş-un car?Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ş-apoi, ştii vorba ceea:„Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcâiele” – Apoi, dă, frate, zise istlalt, scărpinându-se în cap, ce să fac?” [4, p.30]. Ezitarea lui Dănilă porneşte de la problema pe care o are, lipsa carului. De aici mai departe el nu ştie ce trebuie să facă, ar avea mai multe drumuri de apucat, dar se îndoieşte că vreunul i-ar ajuta. Se întreabă ce să facă, dat fiind faptul că niciodată nu s-a aflat în situaţia când fratele său refuză să-l ajute, nu ştie unde să găsească soluţia problemei, se află într-o stare de cumpănă, până când tot fratele său îl îndrumă, arătându-i calea pe care ar trebui să o urmeze. Incertiudinea este specifică omului, dar, mai ales, omului simplu, de la ţară, îndoiala în ziua de mâine, de azi şi de ieri prezintă o parte din existenţa lui. În povestirea Moş Nichifor Coţcariul întâlnim un exemplu evident de incertitudine: – Văleu! Şi unde-i balaurul, moş Nichifor? – D-apoi mai ştiu eu, jupâneşică? Pădurea-i mare, el ştie unde s-a fi înfundat! Unii spun că după ce a mâncat foarte mulţi oameni şi a ros toată coaja din codru, ar fi crăpat chiar aici, în locul acesta. De la unii am auzit spunând că i-ar fi dat lapte de vacă neagră şi cu aceasta l-ar fi făcut să se ridice iar la cer, de unde a căzut. Mai ştiu eu pe cine să cred?... Că oamenii vorbesc vrute şi nevrute [4, p.242]. Personajul lui Creangă se află într-o stare de dubiu, nu ştie dacă e adevărată informaţia auzită sau nu. Faptul că laptele de vacă reprezintă o sursă de hrană asta o ştie, dar iată că anume datorită acestuia să se fi izbăvit pământul de balaurul care-i aducea pagube, ridicându-l de unde a venit, la cer, nu prea. Mai ştiu eu pe cine să cred?... prin această întrebare retorică, dar şi prin punctele de suspensie, care redau ezitarea, personajul exprimă starea de cumpănă în care se află, neştiind pe cine să creadă şi ce să creadă despre istoria cu balaurul. Poate o fi fost adevărat, ce nu se întâmplă pe lumea asta, şi balaurul chiar a fost gonit, însă există şi versiunea care spune că drept pedeapsă pentru că a mâncat coaja de codru, o fi crăpat el chiar acolo, pe loc. Asta s-a întâmplat demult, astfel că este pusă la îndoială orice variantă. Astfel, dubiul reprezintă un instrument privilegiat al reflecţiei, o atitudine a spiritului de care omul este atras din inerţie. În cazul în care ne decidem să facem o acţiune, dubiul poate lua forma unei indecizii, unei irezoluţii – a unei greşeli morale. Dubiul este o atitudine a spiritului relativă sau care are puterea de a critica. Dubiul nu este doar o etapă provizorie în căutarea adevărului, acesta desemnează o atitudine permanentă a spiritului, o atitudine de suspiciune şi de interogaţie proprie a puterii critice.  Aşadar, pe de o parte, incertitudinea este văzută ca un instrument al cunoaşterii, pe de altă parte, în planul acţiunii, ia forma greşelii, determinând slăbiciunea dorinţei. Această stare este prezentă peste tot, constituind forţa cu care raţiunea şi dorinţa se opun unei judecăţi în absenţa cunoştinţelor suficiente. Dubiul este un mijloc de a obţine libertatea şi adevărul, un concept necesar pentru a învăţa şi a descoperi, dar şi pentru a ne cunoaşte.