A interpreta, se ştie, înseamnă a descoperi într-un mesaj alte mesaje, conştienţi de posibilitatea continuă de deschideri, de rezerva mare de înţelesuri a oricărui text. Cercetând în opera literară chipul omului şi imaginea lui (ideală), comparăm, abstractizăm, generalizăm, într-un continuu dialog cu literatura, care, este bine cunoscut, se naşte din interogaţie, pune ea însăşi necontenit întrebări şi provoacă mereu la chestionarea domeniului investigat, care e acela al vieţii umane în ansamblul ei. Constantin Noica, în Sentimentul românesc al fiinţei, zice: „Când capeţi un răspuns, te „luminezi”; când pui o întrebare, în schimb, luminezi lucrurile”. În plan literar, a fi viu desemnează tocmai capacitatea creaţiei de a da naştere unor întrebări, altele decât cele de acum un deceniu sau un veac. Ce iaste lumea? Ce iaste omul? – se întreba, acum trei secole, tânărul principe Cantemir. Omul e o întrebare? Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului universului, afirma Eminescu. Sunt întrebări care iradiază pe toată suprafaţa imensei lor opere şi pe care le regăsim şi în sfera de preocupări a umanităţii moderne.  Cartea veche românească are pentru cultura română o importanţă de necontestat. Este remarcabil rolul ei în devenirea noastră spirituală şi intelectuală. Cât anume din valoarea lumii de altădată rămâne ca element constitutiv al spiritualităţii noastre, cât anume din modul nostru de a ne raporta la lume este determinat interior de ele? Or, în cazul textelor vechi, analiza presupune deplasarea interesului lecturii de pe revelarea efectelor artistice pe capacitatea lor de a da seamă despre un model de viaţă şi o mentalitate.  După buna subliniere a lui George Călinescu, trebuie să ai un gust rafinat printr-un lung exerciţiu ca să poţi asculta pulsaţia încă vie a acestor pagini; sau, într-o altă cheie, demnă şi aceasta de reţinut, a unui alt împătimit al textului vechi, Eugen Negrici, care zice undeva: Literatura română veche, pentru a fi înţeleasă, trebuie mai întâi iubită.  Anii din urmă aduc în librării contribuţii istoriografice remarcabile, ceea ce denotă că scrisul nostru vechi rămâne în aria de interes a cercetării literare. Demersul ştiinţific vine cu alt instrumentar şi altă viziune, diferite de vechea tradiţie interpretativă. Valorizând trecutul din perspectivă integratoare, cronicile/textele vechi reclamă, în egală măsură, instrumentele imagologiei, ale studiilor culturale, ale istoriei mentalităţilor şi ideilor. LETOPISEŢUL ANONIM AL ŢĂRII MOLDOVEI. 17331774 sau Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod este o scriere alcătuită de un autor necunoscut, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, însumând relatări preţioase din istoria Moldovei, începând cu prima domnie a lui Constantin Mavrocordat şi până la 1774. Desemnarea comisului Enache Kogălniceanu ca autor al cronicii (M.Kogălniceanu) a fost anulată prin argumentul temeinic al lui C.Giurescu, la care subscriu, cu noi dovezi, şi autorii ediţiei critice (Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voevod. 1733-1774, în PseudoEnache Kogălniceanu. Ioan Canta. Cronici moldoveneşti. Ediţie critică de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, 1987). Destăinuirile ce le face despre sine în paginile cronicii sunt prea lapidare, astfel că, adevăratul autor, în stadiul actual al cercetărilor, rămâne, încă, un anonim. Eminentă ca tablou al epocii fanariote [4, p.68-69], bogată în conţinut, de o valoare documentară de neînlocuit pentru perioada abordată, Pseudo-Enache se impune şi prin expresivitate. Ochiul cronicarului se deschide, mai cu seamă, asupra calităţilor politicoadministrative şi a trăsăturilor morale, naratorul dominând cu autoritate materialul selectat, dându-i o turnură personală, topindu-l, inspirat, în matriţe familiare publicului căruia se adresează. Autorul contemplă o lume a Moldovei, înconjurată de alte lumi; spectacolul vieţii, dar şi lumea din vecinătatea imediată. Voce a timpului său, moralizează, animat de intenţia de corijare etică şi politică. La conturarea portretelor personajelor mai multe elemente îşi aduc contribuţia. Ceea ce se remarcă, în primul rând, la acest autor este descătuşarea expresiei, о modernizare chiar, obţinută prin plasarea dibace în canavaua naraţiunii a ştirii senzaţionale şi a detaliului anecdotic, spectaculosul atingând uneori note fanteziste. Plăcerea de a povesti e dominantă. Păţania stolnicului Lupul sau a spă tarului Stavarache (fugind de urmăritori („disculţ, numai cu camizol şi cu cuşma cè di noapte”), spaima perpetuă de frig a lui Ion Theodor Calimachi („vara umbla cu doaî blăni şi aprindè şi mangal în odái”) sau hazardata întâmplare a ovreului de la Rădăuţi, care a înfruntat destinul, adevărate scenete tragicomice, etalate pe câteva pagini, sunt secondate, alteori, de consemnări mai lapidare, dar nu mai puţin picante: „Iar Constantin-vodă, în Moldova, domnè cu pace, apucându-să de capul preuţilor să-i înveţ<ă> carte, frământându-i în tot chipul. Întîiaş dat<ă> au poroncit de au scos pre er<o>monaş<i>, călugări greci, di pin mănăstirile cele mari, orânduind preuţi de mir, zicând că grecii când tămâiazi în bisărică, pe mueri, stau câte un minut înainte fieştecărie mueri de о tămâiazi şi о prăveşti din talpe pân-în cap, puind gând rău în capul lor asupra acelor muieri”. Autorul, un spudeu, fără îndoială, salută încercarea lui С.Mavrocordat de a ridica nivelul de învăţătură al preoţimii („Poroncit-au de au adus şi cărţi pi-nţăles din Ţara Româniască, căci în Moldova nu să afla Evanghelii, Apostole şi Leturghii, dând poroncă mitropolitul aceste cărţi să le cetiască pe-nţăles pe la bisărici, mai poroncind domnul mitropolitului şi episcopilor să facă tipografie fieşticari la eparhie lui ca să să tipărească cărţi pe înţăles”), dar dezaprobă atitudinea acestuia faţă de oamenii din popor, pentru care „uşile divanului era dişchisă şi multă vorbă cu prostime avè”. Deşi nu e о cronică de curte, prin accentele puse, vădeşte multă admiraţie pentru cei doi Ghiculeşti (Grigore al II-lea Ghica şi Grigore al III-lea Alexandru Ghica). Chiar şi interesul pentru Ţага Românească va spori în timpul când acolo domneşte Gr.A. Ghica, salutat pentru măsurile înţelepte adoptate la izbucnirea războiului, în contrast cu imprudenţa lui Gr.Callimachi, domnul Moldovei. Atitudinea faţă de Racoviţeşti variază. Relevante sunt amănuntele despre invazia lăcustelor, foamete, epidemii, ca şi detaliile privind insuportabilele impozite. Se preferă portretul moral celui fizic, iar dialogul şi comparaţiile sugestive imprimă o notă de pitoresc naraţiunii. Amintirile personale vor fi şi ele puse la contribuţie, alături de unele „izvoade” sau ştiri culese de la alţii. Paradoxal, dar cronicarul este mai convingător tocmai atunci când dă viaţă unei întâmplări la care n-a participat nemijlocit. Puterea sa de evocare vădeşte un adevărat simţ al artei scrisului: „Şi iarăş după aceasta, la mart<ie> 9 zile, iarăş s-au tâmplat un foc dispre Râpa Piviţoai<i> la о cas<ă> proastă. Şi tâmplându-să о furtună mari, au sărit focul la feredeu cel mari, iar pe о cas<ă> proastă; şi de acolo au sărit pe uliţа boerilor, pe grajdul dum<isale> Alistarhu spat<ar>; şi de acole au luat uliţa de-a rândul spre curte domniască, ajiungând la haznè. De acole au sărit pe Sfete Neculai şi de la Sfete Neculai au sărit în patru locuri pe curte domniască: pe casăle de la harim, pe casăle cele nalte de la cămară, cucinii, pe ceasornic<u> de pe poartă, pe bisărica ce mari domniască, de au arsu toate aceste într-un ceas, cât nu stiè nici unii a curţii ce să facă, atât oamenii cât şi domnul, arzind multe lucruri a tuturor şi a domnului. Care nu se poate pomeni ce urgie a lui Dumnedzeu au venit într-un ceas, mergând focul pân pi iaz, arzind şi iarba în grădina ce mari domniască şi câteva casă proaste de pe iaz” [2, p.60-61]. Cert este că textele vechi rămân o dovadă incontestabilă a forţei cuvântului scris în acea epocă şi că se pot impune spaţiului public. Iar cercetătorul domeniului trebuie să fie deschis provocărilor la care este supus „iubitul cetitoriu” şi, mai ales, să răspundă, cum ziceam mai devreme, cu proba comprehensiunii, a participării, apropiind omul vechi, autor al textului vechi, de omul modern. Pentru că, îndreptat către posteritate, ochiul naratorului nu conteneşte să îndemne la descoperirea tainelor lumii, a celei de altădată, a celei dintotdeauna.