,,A comunica înseamnă a intra într-o orchestră.” (Gregory Bateson) Comunicarea interpersonală reprezintă interacţiunea a două sau a mai multe persoane cu scopul de a relata o informaţie anumită. Conform teoriei lui Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto), se spune că: „Orice comunicare prezintă două aspecte: conţinutul şi relaţia, în aşa fel încât cel de-al doilea îl include pe primul şi, ca urmare, este o metacomunicare.” Ceea ce numim comunicare nu se limitează la transmiterea unei informaţii; ea implică întotdeauna o relaţie. Prin urmare, aceasta implică opinia, sentimentele şi chiar starea afectivă a interlocutorilor. Opinia locutorului poate fi şi obiectivă şi subiectivă, în funcţie de intenţia emiţătorului, de capacitatea şi de cunoştinţele receptorului. Dacă interlocutorul nu aude pentru prima dată informaţia, există probabilitatea să nu fie un ascultător pasiv, care doar va recepţiona informaţia, dar care, eventual, va interveni cu unele întrebări, comentarii sau sugestii în cazul discursului oral. În cazul unui discurs scris, receptorul va căuta răspunsurile la unele întrebări de sine stătător.  Subiectivitatea poate fi identificată prin analiza discursului. Atunci când analizăm un discurs, observăm atât limbajul nonverbal (dacă este un discurs verbal), cât şi limbajul verbal.  Rodica Zafiu identifică unele mărci ale subiectivităţii, clasificate în patru categorii, identificabile şi operante în receptarea textului:  a) mărcile circumstanţelor spaţio-temporale, ,,sistemul deictic, care ancorează enunţul în situaţia de comunicare şi organizează informaţia în funcţie de poziţia subiectului locutor”: persoana I şi a II-a a pronumelor personale, reflexive, posesive şi a verbelor, adverbe deictice (aici, acolo, azi, acum etc);  b) pronume şi adverbe demonstrative, care organizează obiectele în raport cu apropierea sau depărtarea faţă de vorbitor, prezentul verbal; mărcile obiectului, care situează persoanele sau obiectele în spaţiul poetic, articolele hotărât şi nehotărât, topica, variaţia numelor unor persoane, care schimbă perspectiva receptării etc.; c) mărcile percepţiei şi ale cunoaşterii, senzoriale, cognitive, afective, volitive, pe care se întemeiază şi figuri de stil vizuale, auditive, olfactive, sinestezice: verbele a vedea, a simţi, a gândi, a suferi, a dori, substantive şi adjective care desemnează noţiuni şi calităţi din aceeaşi sferă mentală şi senzorială, interjecţii: iată, uite etc.; d) mărcile atitudinii subiective: cuvinte cu sens evaluativ: frumos/ urât, bun/rău etc., verbe (a crede, a considera, a trebui), expresii verbale impersonale (e bine, e rău, e util, e necesar etc.) [5, p.40]. Din punct de vedere psihologic, subiectivitatea este influenţată direct şi indirect de afectivitate. În ceea ce priveşte terminologia psihologică pentru definirea afectivităţii, găsim o gamă largă de termeni, care la unii autori sunt considerate sinonime, iar la alţii sunt concepte diferite. O perioadă îndelungată în evoluţia psihologiei,afectivitatea a fost echivalată unei trăiri interioare, unei vibraţii ca reacţie faţă de un anume eveniment ori situaţie. Ea reprezenta ceea ce simte fiecare dintre noi la un moment dat, ca reacţie la stimulările din mediu; putem, aşadar, vorbi despre existenţa unei emoţii doar în măsura în care conştientizăm o stare afectivă. Deosebim termenii: dispoziţie afectivă, afecte, emoţii, sentimente. Dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, de intensitate slabă, relativ discrete, dar durabile, care comunică o anumită tonalitate întregii noastre vieţi psihice [3, p.67]. Afectele se situează la polul opus dispoziţiilor afective. Ele sunt caracterizate de o intensitate deosebită, durată scurtă şi o exteriorizare foarte pronunţată prin diferite expresii emoţionale, modificări fiziologice şi manifestări comportamentale ce adesea scapă controlului conştient. Din punctul de vedere al calităţii sunt unipolare. Pentru că apar în situaţii neaşteptate, unii autori le numesc emoţii-şoc [2, p.45]. Emoţiile propriu-zise au un caracter intermediar: sunt mai puternice decât dispoziţiile afective, dar mai puţin intense decât afectele; durează mai puţin decât primele, dar mai mult decât secundele; în fine, expresivitatea este, de asemenea, moderată. Ele apar la interfaţa dintre nevoile individului şi datele reale sau prezumtive ale mediului şi se traduc printr-un anumit tip de raportare la un obiect, situaţie ori persoană. Sentimentele au, spre deosebire de emoţii, un caracter transsituaţional, în sensul că persistă în împrejurări variate, chiar şi în absenţa obiectului.  Starea afectivă constituie aspectul subiectiv, dimensiunea experienţială a procesului emoţional, ceea ce simte fiecare dintre noi într-o anumită situaţie. Dacă manifestările comportamentale descrise mai sus sunt manifestate plenar în exterior, făcând evidentă prezenţa unei emoţii, starea afectivă se manifestă în forma unei trăiri interne, inaccesibilă altor persoane şi ţine de intimitatea persoanei. Deşi aparent nimic nu pare mai simplu decât a relata ce simţim într-un anumit context, identificarea clară a stării afective ridică serioase probleme metodologice. Cea mai uzitată modalitate de cuantificare a trăirii subiective este mărturia introspectivă (eng. self-report technique). Pentru realizarea acesteia putem recurge la diverse variante, fiecare fiind marcată de avantaje şi limite. Solicitarea de a raporta oral experienţa trăită, prin relaţia creată între intervievator şi intervievat, poate crea premisele necesare sincerităţii celor declarate, însă deficienţele de autocunoaştere şi verbalizare duc adeseori la răspunsuri mai sărace în conţinut (de câte ori nu am fost fiecare dintre noi puşi în dificultatea de a fi conştienţi de ceea ce simţim, dar să nu putem descrie suficient de acurat acest lucru în cuvinte). Verbalizarea simultană, exact în momentul trăirii emoţionale, duce la răspunsuri vii, bogate în conţinut datorită gradului înalt de conştientizare, dar poate interfera cu fluxul emoţional, ajungându-se la blocaje datorate distribuirii atenţiei. Verbalizarea succesivă, realizată după ce afectul a trecut, eliberează subiectul de interferenţe, dar are alte neajunsuri date de uitarea şi/sau reconstituirea experienţei emoţionale; în plus, dat fiind faptul că rareori avem emoţii pure, focalizate pe un singur aspect (un moment fericit atrage o undă de regret, gândindu-ne la faptul că şi acesta se va sfârşi), apare tendinţa surprinderii doar a aspectului dominant, cele secundare fiind ignorate. Orice informaţie mediatică este o construcţie a realităţii [1, p.38]. Însă fiecare persoană receptează şi înţelege realitatea în felul său. Nimeni nu poate impune o părere altei persoane direct, fără a recurge la anumite metode de manipulare sau persuasiune. Astfel, informaţia este plasată într-un unghi de abordare, astfel încât să fie redată şi percepută de către public ca un eveniment – un fapt care întrerupe ritmul cotidian are o anumită relevanţă pentru cursul societăţii şi al individului şi are o durată [4, p.23]. Discursul mediatic indică atitudinea mass-mediei faţă de un eveniment anume, dar ţine seama şi de unii factori ce influenţează direct acest tip de discurs. Asemenea factori ar fi: agenda publică, sursele, publicul şi genul jurnalistic [1, p.50]. În cele din urmă, discursul mediatic are un grad înalt de subiectivitate şi afectivitate în comparaţie cu alte discursuri specializate.