În anul 2003, Uniunea Europeană a adoptat Legea Uniunii Europene privind mandatul de arestare. Aceasta reglementează mandatele de arestare şi extrădările dintr-un stat membru în altul. Legea a fost concepută pentru a simplifica procesul de extrădare în cadrul Uniunii Europene. Statele trebuie să adopte legea pentru ca aceasta să fie aplicabilă. Legea urmează modelul adoptat de Irlanda1 şi abordează atât procedurile privind efectuarea percheziţiilor pentru descoperirea persoanelor sau a probelor în conformitate cu mandatul european de arestare cât şi procedurile de emitere a acestor mandate. Secţiunea 25 din Lege permite unui ofiţer de poliţie să pătrundă şi să percheziţioneze acele imobile unde există motive întemeiate de a crede că persoana pentru care a fost emis un mandat de arestare poate fi găsită. Organele care efectuează percheziţia au dreptul să percheziţioneze imobilul şi pe orice persoană aflată acolo şi pot confisca orice obiect care constituie mijloc de probă sau care are legătură cu infracţiunea specificată în mandatul de arestare, inclusiv orice bun primit în legătură cu infracţiunea. Pentru a obţine permisiunea pentru acest tip de percheziţie, o cerere trebuie înaintată unui judecător. Judecătorul trebuie să se asigure că există “motive rezonabile” pentru a se crede că în imobilul respectiv se găsesc probe în legătură cu infracţiunea prevăzută în mandat sau bunuri obţinute sau primite ca urmare a comiterii infracţiunii. Dacă decide că standardele au fost îndeplinite în mod corespunzător, judecătorul va emite mandatul, autorizând nominal un membru al agenţiei abilitate să pătrundă în imobil şi să efectueze percheziţia, în decurs de o lună de la data emiterii mandatului. Reprezentantul numit are de asemenea autoritatea de a confisca orice bunuri prevăzute de mandat. În momentul efectuării percheziţiei, organul judiciar poate cere oricărei persoane prezente în imobil să-şi lase numele şi adresa şi poate aresta orice persoană care obstrucţionează sau încearcă să obstrucţioneze percheziţia, care nu se poate identifica sau care dă un nume sau o adresă despre care organul de percheziţie are motive rezonabile să creadă că sunt fie false fie eronate.Persoanele arestate pentru motivele de mai sus pot fi sancţionate prin aplicarea unei amenzi sau a pedepsei cu închisoarea, ori a ambelor. Bunurile confiscate în timpul percheziţiei vor fi predate autorităţilor guvernamentale abilitate, acolo unde au fost reţinute, în scopul folosirii lor în cadrul procedurilor penale. Acolo unde este cazul, reprezentanţii guvernamentali trebuie să declare că vor restitui bunurile cât mai curând cu putinţă după finalizarea procedurilor. Chiar dacă Uniunea Europeană nu are o reglementare uniformă privind mandatele de percheziţie, care să fie separată de menţiunea inclusă în Legea privind mandatul de arestare, aceasta se află în proces de a adopta aşa-numita “Lege a Uniunii Europene privind mandatul de ridicare a probelor”. Dacă va fi adoptată, această lege se va concentra asupra metodelor de obţinere a probelor (precum obiecte, documente etc.) şi asupra altor proceduri de utilizare a datelor (precum ordine de administrare a probelor, mandate de percheziţie şi confiscare). Acesta este un domeniu în care se aşteaptă schimbări pe viitor. Deşi Germania este un stat membru al Uniunii Europene, instanţa sa supremă a adoptat poziţia conform căreia Legea privind mandatul de arestare european contravine Constituţiei germane şi, prin urmare, este nulă.2 Drept urmare, Germania aplică prevederile Codului său de procedură penală tuturor aspectelor privind mandatele de percheziţie şi arestare. Informaţiile privind mandatele de percheziţie pot fi găsite în capitolul VIII al Codului german de procedură penală.3 Capitolul abordează confiscarea, interceptarea comunicărilor, percheziţiile asistate de computer, utilizarea mijloacelor tehnice şi utilizarea investigatorilor şi a cercetărilor sub acoperire. Capitolul este împărţit în diferite secţiuni, fiecare dintre ele abordând un subiect specific. Legislaţia internă germană în aceste materii este similară sub multe aspecte cu abordarea românească, cea a Uniunii Europene şi cea a Statelor Unite ale Americii. Cu toate acestea, Codul german conţine multe prevederi unice, abordate în continuare. În afară de aceasta, s-ar părea că în sistemul german, faţă de toate celelalte sisteme studiate, există o suprapunere mai mare între competenţele judecătorului şi cele ale parchetului: de exemplu, judecătorul poate iniţia percheziţii în anumite situaţii, dacă un procuror nu este disponibil. Numai judecătorul poate ordona confiscarea de bunuri, cu excepţia împrejurărilor excepţionale, caz în care parchetul poate autoriza astfel de confiscări. Confiscările dispuse de parchet trebuie să fie aprobate de un judecător în decurs de trei zile de la emiterea ordinului – şi nu de la data îndeplinirii – sau acestea devin nule. Există, de asemenea, o altă situaţie în care funcţiile judecătorului şi ale procurorului se suprapun: judecătorul are autoritatea de a desigila bunurile confiscate însă poate delega această autoritate parchetului. Percheziţiile pot fi corporale sau ale proprietăţii private a persoanei suspectate de comiterea unei infracţiuni penale sau de a fi servit drept complice la o asemenea infracţiune. Percheziţiile sunt permise în situaţiile în care se poate presupune că percheziţia va duce la descoperirea de probe. Alte persoane pot fi supuse percheziţiei în vederea capturării persoanei inculpate, în vederea continuării anchetei sau a confiscării anumitor bunuri şi numai dacă circumstanţele faptice arată că percheziţia va captura persoana, obiectul anchetei sau anumite obiecte ce sunt căutate. Percheziţia se poate efectua pentru a confisca obiecte ce sunt importante ca mijloace de probă - permisele de conducere sunt incluse în această prevedere şi, prin urmare, supuse confiscării. Persoanele care deţin asemenea obiecte în custodie trebuie să le predea şi, dacă refuză să procedeze astfel, autorităţile pot obliga aceste persoane să predea aceste obiecte. Anumite obiecte, precum rezultatele unor examene medicale, nu sunt supuse confiscării în anumite cazuri. Numai judecătorul poate ordona percheziţiile, cu excepţia “împrejurărilor excepţionale” în care parchetul poate face acest lucru. Dacă o autoritate confiscă un obiect fără un ordin judecătoresc, aceasta va solicita un asemenea ordin în decurs de trei zile de la confiscare, dacă nici persoana afectată, nici o rudă adultă a acesteia nu a asistat la confiscare sau dacă o astfel de rudă a înaintat obiecţii exprese împotriva confiscării. Persoana afectată se poate adresa judecătorului în orice moment. Codul german de procedură penală include, de asemenea, prevederi privind compararea şi transmiterea automată de date personale. Acesta prevede că, în anumite cazuri, unde există fapte suficiente care să indice că a fost comisă o infracţiune penală gravă, cum ar fi traficul de droguri sau infracţiuni împotriva securităţii naţionale, autorităţile au dreptul de a compara datele personale privind persoane care “prezintă unele caracteristici ale presupusului infractor” cu alte date, în vederea excluderii persoanelor care nu sunt bănuite sau a identificării altor persoane care prezintă caracteristici importante pentru anchetă. Acest tip de comparare poate fi ordonat doar de judecător, cu condiţia să nu existe “împrejurări excepţionale,” caz în care parchetul poate ordona compararea. Acest tip de protecţie a datelor personale nu este prevăzut expres în legislaţia altor sisteme juridice analizate în acest capitol. Codul german permite de asemenea confiscarea corespondenţei adresate inculpatului care va fi încredinţată în custodia altor persoane. În afară de aceasta, există condiţii separate care trebuie îndeplinite pentru interceptarea şi înregistrarea comunicărilor. Judecătorul trebuie să emită un ordin specific pentru astfel de interceptări, cu condiţia ca, după tipicul german, să nu existe împrejurări excepţionale care să-i permită parchetului să aprobe o astfel de interceptare. Orice ordin de acest fel se va da în scris şi va specifica numele şi adresa conexiunii de comunicare a persoanei vizate, precum şi alte informaţii de identificare. Un astfel de ordin se limitează la maximum trei luni. În unele situaţii, judecătorul poate dispune anumite măsuri care pot fi luate fără ştiinţa persoanei vizate, cum ar fi fotografierea şi filmarea acesteia, precum şi ascultarea şi înregistrarea convorbirilor personale. Cu toate acestea, după ce au fost dispuse astfel de măsuri, parchetul trebuie să raporteze asupra procedurilor către autoritatea judiciară relevantă. De regulă, percheziţiile sunt efectuate în timpul zilei, cu excepţia anumitor împrejurări excepţionale în care percheziţiile sunt permise în timpul nopţii. Ordinele de percheziţie sunt emise de judecător, cu excepţia anumitor împrejurări excepţionale în care parchetul poate emite asemenea ordine. Executarea mandatului impune prezenţa unei autorităţi municipale sau a doi membri ai comunităţii pentru a asista în cazurile în care urmează a fi percheziţionată o reşedinţă privată sau un sediu, ori o proprietate împrejmuită, iar judecătorul sau procurorul nu sunt prezenţi. Aceasta este o altă situaţie unde competenţele judecătorului se suprapun cu cele ale procurorului. Aceste persoane nu pot fi ofiţeri de poliţie sau reprezentanţi ai parchetului. Ocupantul imobilului sau proprietarul obiectivelor care sunt percheziţionate ori reprezentantul acestuia pot fi de faţă. Proprietarul sau reprezentantul acestuia trebuie să fie informaţi asupra scopului percheziţiei înainte de începerea acesteia. În momentul finalizării percheziţiei, proprietarul sau reprezentantul acestuia poate primi o notificare în scris asupra motivelor percheziţiei şi o listă a obiectelor confiscate, la cerere. Obiectele confiscate trebuie să fie inventariate şi etichetate cu ştampilă oficială. Codul permite, de asemenea, utilizarea agenţilor sub acoperire pentru a pătrunde în imobile private. Acest tip de acţiuni necesită aprobarea unui judecător. În împrejurări excepţionale, parchetul poate da această aprobare. Cu toate acestea, în cazul în care decizia parchetului nu poate fi obţinută la timp, măsura poate fi luată iar decizia parchetului poate fi obţinută ulterior. Totuşi, dacă în decurs de trei zile judecătorul nu-şi dă acordul, ancheta sub acoperire trebuie să ia sfârşit. Persoanele ale căror imobile au fost supuse unei astfel de urmăriri trebuie să fie informate cu privire la această operaţie cât mai curând cu putinţă. O altă prevedere unică din codul german permite poliţiei să stabilească filtre de verificare pe drumurile publice unde există fapte care justifică prezumţia că, procedând astfel, se va ajunge fie la capturarea infractorului fie la colectarea de probe în acel caz. În aceste filtre de verificare, ofiţerii pot cere tuturor persoanelor să se identifice şi pot să le percheziţioneze. Asemenea puncte de verificare trebuie aprobate de către judecător sau de către parchet, în împrejurări excepţionale. În mod similar, codul german permite confiscarea permisului de conducere a persoanei în anumite cazuri, confiscare ce va fi de asemenea dispusă de către un judecător. Sistemul juridic american are la bază o structură de tip federalist. Aceasta înseamnă că există două tipuri de instanţe – districtuale şi federale—fiecare fiind suverană în domeniul său. Datorită faptului că sistemele variază de la un stat la altul, această analiză va avea în vedere doar abordarea federală, care este standardizată la nivelul întregii ţări. Abordarea americană privind percheziţia este prevăzută în detaliu în cadrul Reglementărilor federale de procedură penală. Reglementările sunt promulgate de către Curtea Supremă a Statelor Unite în conformitate cu autoritatea conferită prin Constituţie. Legile federale sunt aplicabile în toate jurisdicţiile federale. Reglementarea 41 guvernează mandatele de percheziţie iar Reglementarea 4 este cea care guvernează mandatele de arestare. Datorită faptului că sistemul juridic al Statelor Unite se bazează pe dreptul anglo-saxon (common law), reglementările sunt formulate în sens larg şi stabilesc principiile de bază care sunt apoi aplicate pentru rezolvarea fiecărui caz în parte.Reglementarea 41 din Reglementările federale de procedură penală stabileşte procedurile necesare pentru percheziţionarea persoanelor şi a proprietăţilor, precum şi pentru confiscarea oricăror bunuri în cadrul acestor percheziţii. Aceasta prevede autoritatea de a emite mandate, persoanele sau proprietăţile supuse confiscării, modul în care se obţine un mandat, maniera în care se emite un mandat şi obligaţia de executare şi remitere a mandatului, precum şi moţiunile pentru restituirea bunurilor şi cele pentru reţinere. Reglementarea 41 prevede faptul că un ofiţer de poliţie federal trebuie să solicite eliberarea unui mandat de către un judecător care are autoritatea de a emite astfel de mandate. Mandatele sunt emise pentru: – a descoperi probe privind comiterea unui delict; – a descoperi “bunuri de contrabandă, bunuri obţinute din comiterea unei infracţiuni sau alte bunuri deţinute ilegal”; – a descoperi bunuri destinate folosirii sau chiar folosite la comiterea unei infracţiuni; – a descoperi o persoană care trebuie arestată sau o persoană care a fost reţinută ilegal. Pentru obţinerea unui mandat de percheziţie, judecătorul trebuie să constate că împrejurările în cauză prezintă indicii temeinice că probele care sunt căutate se află, într-adevăr, în imobilul/la persoana care urmează a fi percheziţionat(ă). Ofiţerul federal de poliţie sau procurorul trebuie să depună o cerere pentru un mandat şi o declaraţie scrisă în sprijinul mandatului, care include declaraţiile sub jurământ ale martorilor confidenţiali şi ale ofiţerilor de poliţie precum că există fapte care stabilesc indiciile temeinice necesare pentru emiterea unui mandat. Mandatele pot fi emise prin telefon dar procesul este mult mai laborios, deoarece mărturia trebuie înregistrată şi autentificată. Ulterior, mandatul se emite pe numele unei autorităţi care este abilitată să-l execute. Mandatul trebuie să prezinte identitatea persoanei sau a proprietăţii care trebuie percheziţionată sau confiscată şi să desemneze judecătorul către care se remite mandatul după executare. În afară de acestea, mandatul trebuie să-i impună ofiţerului: – să execute mandatul în decursul unei anumite perioade de timp (nu mai mult de 10 zile); – să execute mandatul în timpul zilei (dacă nu există o excepţie acordată de judecător); – să remită mandatul judecătorului desemnat. Mandatul se execută prin efectuarea percheziţiei. Ora şi data percheziţiei se vor menţiona pe faţa mandatului, iar inventarul tuturor bunurilor confiscate se va face în prezenţa persoanei de la care sau din locuinţa căreia au fost ridicate bunurile, precum şi a unui alt ofiţer. O copie a mandatului şi o chitanţă a bunurilor confiscate trebuie înmânate persoanei afectate sau lăsate la locul de unde au fost confiscate bunurile. Mandatul trebuie ulterior remis judecătorului desemnat în cuprinsul acestuia, împreună cu o copie a inventarului bunurilor confiscate. Persoana afectată poate depune o cerere pentru restituirea bunurilor dacă aceasta consideră că percheziţia a fost ilegală. De asemenea, persoana poate înainta o cerere solicitând interzicerea folosirii acestor probe în cadrul procesului.