Prin “confesiune” poezia se declară a fi un “moment” de sinceritate încărcat de o deplină defulare a unor trăiri, dureri mai vechi. Revărsarea apelor din albia problemei a devenit iminentă, o dată ce s-a luat decizia de confesare. Poemul “Confesiune” a rămas în manuscris. Apariţia lui se dato-rează prelucrării de la 1871 a tabloului dramatic “Mureşan”, scris la 1869. Însă nici în varianta de la 1871, nici în cea de la 1873 fragmentul nu apare. De ce? Poate din cauză că poetul îl considera imperfect ca formă şi urma să-l prelucreze, poate o prea mare abatere de la conceptul iniţial al poemului “Mureşan” îl opreşte s-o facă. Oricum ar fi, poemul “Confesiune “ reflectă pe deplin concepţiile eminesciene referitoare la problemele abordate. Poemul pare a fi aşezat pe foaie dintr-o răsuflare, în momentul când gândul a rupt lanţul căii revolute pe care o parcurgea prin mintea-i şi s-a materializat în cuvânt. Se vede că problema a devenit o constantă a gândirii poetului, o dată ce a continuat să-l preocupe o perioadă îndelungată, să producă turbulenţe în “oceanul de gândiri” şi să se fructifice în idee proaspătă. O imagine cu miros de idealism subiectiv schopenhauerian, conform căruia “lumea este reprezentarea mea” dă nota de start poemului: Aciea este lumea… de-o sfarăm – e sfărmată Tonalitatea filozofică, evident, se va menţine în monologul întreg, ca o reconfirmare a tezei că “prin Eminescu poezia românească îşi pune toate marile întrebări metafizice1”. Problema timpului e cea care s-a înscăunat în centrul meditaţiilor eminesciene şi deci a poeziei sale. Inspirat de filozofia kantiană şi schopenhaueriană, Eminescu va oferi totuşi o abordare proprie a problemei timpului, abordare care abia în veacul XX, printr-o conlucrare a filozofiei şi psihologiei este considerată cea mai veridică. Timpul a fost dintotdeauna şi rămâne şi astăzi să fie una din cele mai mari probleme care au frământat minţile a mii de fizicieni, filozofi, psihologi etc. Cu toate acestea, timpul a rămas un obiect ce alunecă printre degete, un obiect straniu şi incognoscibil pentru raţiunea noastră mică. În faţa tainei timpului toate posibilităţile intelectuale, formele logicii, metodele ştiinţei capitulează. Cu cât a fost mai mult studiat, cu atât s-a constatat că problema timpului e mai grea de cum s-a crezut la început. Un om meticulos în afirmaţii ştiinţifice, dacă ar fi astăzi să dea un răspuns lămurit şi bine documentat la întrebarea în ce consistă timpul, aproape că nu s-ar depărta prea mult de răspunsul pe care l-a dat cu vreo 1500 de ani în urmă Sf. Augustin: “Quid est ergo tempo? Si nemo ex me querat, scio; si quaerenti explicare velim, nescio”. Confuzia cea mare în această problemă a persistat atâta timp cât timpul era studiat ca o realitate despărţită de lucrurile care se petrec într-însa. În aceste condiţii, el era conceput ca de sine stătător şi ca preexistând oricărei altei existenţe. Astfel, el devenea un simplu sistem de măsurări convenţionale dobândite prin instrumente de orologie. “Dar timpul însuşi a trebuit să fie mai întâi simţit de om în sufletul său pentru ca acesta să-i caute o măsurătoare.2”. Începând din acest moment, cântarul cuvântului decisiv s-a lăsat mai mult spre partea psihologiei. Timpul însuşi şi-a schimbat localizarea, trecând de undeva din stratosfera planetei în zonele sufletului uman. “În psihologia nouă s-a ajuns, aşadar, la dezvăluirea fondului sufletesc originar al intuiţiei de timp, dându-se la o parte construcţiile teoretice şi apriorice cu care filozofii pînă aici încercaseră să vină în ajutorul psihologilor3”. Astfel, timpul trebuie considerat un produs al evoluţiei vieţii sufleteşti. El este o cucerire treptată a conştiinţei. “Această măsurătoare matematică, care nouă astăzi ni se pare uşor de înţeles, ba chiar ne mirăm că poate fi pusă la îndoială, a fost o cucerire tardivă şi cu multă greutate câştigată de mintea omenească4”, continuă C.Rădulescu-Motru argumentarea întru susţinerea acestei idei. Inspirat, probabil, de Kant şi Schopenhauer - precursorii acestei teorii - M.Eminescu îl va face pe eroul său Andrei Mureşanu să pronunţe: am născocit eu timpul. Prin aceasta, Mureşanu face parte din categoria conştiinţelor umane superioare care-şi cunosc propriile realizări. Astfel, din sporita luciditate, incon-gruentă cu timpul său, îşi trage sevele şi revolta lui. Revoltă generatoare a con-flictul în poem: cel dintre un timp cronologic (reflectat într-un timp istoric infect) şi un timp psihologic (unica formă veritabilă de timp). Intenţia lui Mureşa - nu este de a ne dezvălui că timpul cronologic este o mare amăgire umană, ce are ca scop să vă-nşele privirea. Timpul este creaţia fiecărui om în parte, conform teoriei enunţate mai sus. Îndemnul pe care-l emite Mureşanu este de deşteptare, de luare-aminte a faptului că timpul, creat de noi, ne aparţine. Şi ce-am făcut cu el? L-am pus stăpân peste viaţa noastră. Am devenit robii acelor ceasornicului. În goana după clipe, ne ordonăm existenţa conform bătăilor metronomului. Marele regret e că omenirea s-a îndepărtat de adevărata durată temporală – cea psihologică –, în care timpul nu se măsoară în ore, ci în succesiune de trăiri: Nu este dat ca omul cel muritor, în silă Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită, …aceea ce menită A fost ca să o poarte o omenire toată Metamorfozele spirituale generate de rebeliune îl conduc pe Mureşanu spre revelaţii metafizice. El capătă calităţile demonului, dar a unui demon care nu vrea să se recunoască jefuit de atributul esenţial al divinului: deplinătatea zilelor, nemurirea5, trezit la un moment dat sub incidenţa eroziunii, un demon căruia i s-a fisurat crusta transcendentală protectoare de efemeritate. Suferind de pierderea conştiinţei atemporalităţii6, Mureşanu simte pericolul contingenţei. În aceste condiţii, toate suliţele şi le-ndreaptă spre adevăratul răspunzător de drama cosmică: timpul. Rebeliunea metafizică îl conduce pe Mureşanu, în primul rând, spre aspiraţia către liniştea şi ordinea primordială, în care timpul încă nu era născut. O soluţie a ieşirii din contingent este spaţiul în care împărăţeşte eternitatea. Aceasta din urmă, spre deosebire de timpul care guvernează contingenţa, propune o altă formulă existenţială: imperiul mut de pace. Aspiraţia către liniştea metafizică, cu condiţia că ea ar avea un efect vindicativ pentru sufletul căruia i-a fost hărăzit să se nască într-un univers bolnav de viaţă vană este evidentă. Îndemnat de revolta-i oarbă, Mureşanu, ca unul iniţiat, descoperă omului aspectul panoramic al vieţii sale, aspect pe care-l cuprinde cu vederea de la înălţimile-i. El demonstrează omniscienţa în ce priveşte viaţa de ieri şi de azi a omenirii. Coagulată în timp – v-am închegat în vreme –umanitatea-şi poartă cu neştiinţa de fapt blestemul demiurgic (plecaţi sub anateme). Ura şi omorul, prin dat, sînt organice fiinţei umane: Să vă urîţi din leagăn, să v-omorâţi în vain, V-am semănat în spaţiu pe voi sămânţa Cain. Se trăieşte într-un continuu timp cu mască, menit să vă-nşele vecinic. Masca, sau “obrăzarul de ceară”, este atât un atribut al Timpului, cât şi al demonului – în mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine…las mantia să-mi cadă şi mă revedeţi iară. Printr-o conlucrare, demonul şi timpul anunţă şi anulează roluri aidoma unor regizori ai teatrului numit viaţă. Pentru reuşită, demonul are grijă de alternanţa măştilor, esenţa, răul care geme-n toate, persistând: Coroană, aur, glorii, cântare şi comori, Istorie şi nume, iubire şi onori Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu… Astfel, viaţa decurge într-un timp oximoronic, iar masca e momeala pentru căderea în păcat: În sîmburii durerii eu pus-am fericire, În vicii am pus miere şi în păcat zâmbire. În formula silogistică Tot ce-aspiraţi în lume, toate-au aceleaşi fine, care are o notă atât de omniscienţă a stării actuale de lucruri, cât şi de profetism, încape destinul întregii omeniri. O unică speranţă în revitalizarea istoriei, în scoaterea ei din impas ar putea fi fiinţa ce s-arată din noapte-eternă. Această aşa-numită fiinţă se deosebeşte de omul ordinar nu doar prin nume. Ea pare să trăiască conform timpului său psihologic, măsurat nu după nisipul din clepsidră, ci după bătaia inimii7. Fiinţă cu implicaţii minime în timpul istoric, ea participă doar la mişcările integratoare ale cosmosului (El vede cer şi stele, oceanul, universul). Poziţia ataraxică pe care o ocupă faţă de istorie îi permite s-o judece altfel şi s-o încadreze în alte coordonate decât cele percepute de omul comun. Lucidă, fiinţa încearcă să realizeze un gest recuperatoriu a ceea ce a făcut aşa-zisa “istorie a omenirii”: A clipelor cadavre din cărţi el stă s-adune, În petice de vreme cătând înţelepciune. Însă intenţia căutării de sens a ceea ce s-a realizat (ce înţeles au ele?) sfîrşeşte cu dezasperarea: un trecut fără realizări, un viitor ce nu promite nimic: …trecutul – gigant cu visuri sumbre. Viitorul gol, nimica şi umbra unei umbre. Fiinţă născută “în punctul în care timpii sunt toţi de faţă” (Dante. Paradisul. XVII.17-18) – clipa suspendată -, aceasta ar putea răsturna semnul sub care se vieţuieşte. Doar astfel nimicnicie, umbră, mizerie, peire ar putea fi îngropate pentru vecie în tina istoriei. Iar omul, acest pînă acum “fiu al nimicniciei, mamă a nimicului” (Leopardi), ar avea ocazia să-şi îndrepte raţiunea spre propriu-i metronom-cord şi să-i urmeze îndemnurile. În concluzie, pot spune că prin lectura operei eminesciene participăm la adevărate devoalări ale esenţelor acestei himere – timpul. Prin creaţie Eminescu a spus ceea ce ştiinţa va arăta prin demonstraţie: forma temporală unică şi veritabilă este cea a timpului psihologic.