Perioada de după ocuparea peninsulei Crimeea de către Rusia ţaristă, urmată de cea a Războiului Crimeii (1853-1856) și a Războiului ruso-turc (1877-1878), au determinat migrarea în masă a populaţiei băștinașe din Crimeea, Caucaz, Nordul Mării Negre, în special, în Imperiul Otoman. În schimb, ţăranii din guberniile Rusiei ţariste, după anularea șerbiei din anul 1861, creștini din Imperiul Otoman, în principal greci, sârbi și bulgari, emigrează în Crimeea, Caucaz și în regiunea de coastă a Mării Negre. În vederea înţelegerii acestor procese, este necesar a cunoaște legislaţia ţaristă ce are o tangenţă directă cu problemele migraţiei din perioada respectivă. Astfel, pentru a reglementa și a stimula emigrarea în regiunile indicate, autorităţile imperiale au adoptat actele normative corespunzătoare. Spre exemplu, la 8 noiembrie 1860, administraţia imperială adoptă Regulamentul privind popularea pământurilor aflate în posesiune din Crimeea de către imigranţii străini. Conform acestui Regulament, emigranţii se bucurau de un șir de înlesniri și privilegii, printre care scutirea de serviciul militar pe viaţă și de impozite pe un termen între 5 și 20 de ani. Practic, aceeași politică a fost promovată și în Caucaz. În această regiune, autorităţile ţariste au așezat o populaţie alcătuită din diverse etnii: ruși, ucraineni, greci, cehi, armeni, estonieni, moldoveni etc. Emigrarea populaţiei în Caucaz se realiza în conformitate cu Regulamentul din 10 mai 1862 privind așezarea în partea de vest muntoasă caucaziană a cazacilor din Kuban și alţi imigranţi din Rusia, iar emigraţia populaţiei în districtul Cernomorsk era reglementată prin Regulamentul privind popularea districtului Mării Negre și gestionarea acestuia din 10 martie 1866. Ca urmare, Basarabia, anexată la Imperiul ţarist în anul 1812, era inclusă și ea în acest circuit, împreună cu celelalte gubernii. Condiţiile și modul de emigrare a populaţiei din Basarabia în regiunile indicate erau reglementate prin circularele, emise de guvernatorul Basarabiei, din 24 mai 1868 și 10 iulie 1868. Dacă primele manifestări ale emigraţiei populaţiei din Basarabia în regiunile respective s-au remarcat încă în anii ’40 ai secolului XIX, după aplicarea în Basarabia a reformei agrare din 14 iulie 1868, procesul de emigrare se intensifică. Majoritatea ţăranilor au rămas decepţionaţi de modul în care a fost pusă în aplicare reforma agrară. Astfel, în perioada anilor 1868-1890, se înregistrează un număr mare de cereri ale ţăranilor din judeţele Akkerman, Chișinău, Bender, Orhei și Soroca de a emigra în Caucaz, Crimeea și în nordul Mării Negre. În concluzie, putem constata că autorităţile imperiale, practic, nu puneau piedici în acordarea permisiunii de emigrare a populaţiei. Condiţia principală era să se respecte condiţiile stipulate în circularele și regulamentele referitoare la emigrare. Prin urmare, scopul autorităţilor era de a popula și valorifica aceste pământuri sudice bogate și de a-și crea o bază socială solidă, formată din populaţie alogenă, inclusiv din Basarabia.