Cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis infracţiunea de omor are loc prin efectuarea unei acțiuni procedurale denumite – cercetarea la faţa locului – actvitate menită să asigure aflarea adevărului cu privire la faptă şi făptuitor. Scopul principal al cercetarii la faţa locului constă în clarifcarea situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, descoperirea şi fixarea urmelor infracţiunii, stabilirea poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea. Modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor, va depinde, într-o mare măsură, soluţionarea cazului, identificarea autorului şi a celorlalţi participanţi la comiterea faptei. Sintagma „faţa locului” [1, p. 61] reprezintă nu numai locul propriu-zis unde s-a comis infracţiunea de omor, ci şi zonele mai apropiate sau alte locuri, din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere ale autorului din câmpul infracţional. Locul săvârşirii faptei este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracţiune. Prin urmă a infracţiunii se înţelege orice modificare intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate. Majoritatea faptelor aparţinând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfăşoară. La fel, orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracţiunii. În acest context, renumitul criminalist francez, Edmond Locard, afirma: „ ... este imposibil pentru mulţi răufăcători să acţioneze, cu intensitatea pe care o presupune acţiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale ...” [2, p. 68 ]. În cercetarea locului săvârșirii infracţiunilor contra vieţii, trebuie să fie folosite corect recomandările tactico-metodice şi mijlocele tehnicocriminalistice [3, p. 72] care şi-au dovedit eficienţa în practică şi au contribuit nemijlocit la operativitatea soluţionării cauzelor, în condiţiile respectării depline a legilor şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Majoritatea urmelor ce trebuie căutate la cercetarea locului infracţiunilor de omor sunt urmele de natură biologică umană. Uneori pot fi descoperite și obiecte folosite de autori pentru realizarea scopului infracţional. Prin urmе biоlоgiсе (microurme) [4, p. 231] роt fi dеfinitе асеlе tiрuri dе urmе, саrе роt fi trаnsfеrаtе dе lа о реrsоаnă ре divеrsе оbiесtе-suроrt, саrе nu роt fi оbsеrvаtе mасrоsсорiс. În tоаtе саzurilе, mаtеriаlul biоlоgiс trаnsfеrаt еstе соnstituit din сеlulе nuсlеаtе şi sе fоrmеаză са urmаrе а unui соntасt dirесt intim sаu dе lа distаnţă. Sângele, sperma, ţesuturile biologice moi sau dure (epitelial, conjunctiv, muscular sau osos), firele de păr şi saliva pot fi transferate în mod direct pe corpul unei persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe un obiect găsit la faţa locului. Odată cu depunerea lichidelor biologice, acestea aderă sub formă de pete pe suprafaţa obiectului purtător. Urmele biologice solide (ţesut, os, păr) se pot, de asemenea, depune pe obiecte prin contact direct. Ţesutul biologic poate fi găsit depus pe o gamă foarte variată de suporturi în scena crimei, cum ar fi: [5, p. 232] armele implicate în eveniment (de ex.: pe ţeava armei, pe topor, ciocan, fierăstrău etc.); obiecte vestimentare care pot face legătura dintre victimă şi autor sau autor şi scena crimei; vehicule, pe toate zonele unde a existat un contact fizic dintre persoana implicată sau victimă şi obiectul suport (volan, mânere, sub acestea, parbrize deteriorate, pe interior sau exterior, airbag etc.); obiecte diverse prezente în câmpul infracţional care au fost utilizate de persoane sau constituie suportul pentru realizarea unui transfer al urmelor sau microurmelor biologice. Până a ajunge la identificarea persoanei concrete, după urmele de natură biologică umană, trebuie parcursă a cale lungă care începe din momentul primirii sesizării și cercetării locului săvârșirii infracțiunii. Mai întâi, urmele descoperite la fața locului urmează a fi prelevate de către criminalistul-criminalist, apoi analizate în laboratoare specializate în scopul identificarii persoanei ce a creat această urmă. Succesul depinde de modul în care urmele de natură biologică umană sunt ridicate, ambalate, conservate, transportate și examinate. Dacă la fixarea, ridicarea, transportarea și conservarea urmelor de natură biologică umană nu vor respectate regulile și recomandările criminalistice, atunci rezultatele obținute la examinarea acestora nu vor întruni condițiile pentru a fi admise ca probe în soluționarea cauzelor penale. Prin urmare, tehnica de descoperire şi fixare a urmelor de natură biologică umană, cantitatea şi natura acestora, modul de manipulare, ambalare, condiţiile de conservare şi transport au o importanţă deosebită pentru obţinerea unor rezultate calitative. Descoperirea urmelor de natură biologică umană ridică uneori mari semne de întrebare datorită faptului că aceste urme sunt în cantităti minuscule, imperceptibile cu ochiul liber, în formă de pete neregulate, imprimate pe obiecte de vestimentație, cantități mici de substanțe depuse pe diverse obiecte. În procesul examinării vizuale minuțioase, se recomandă folosirea unor surse de iluminat cu lumină naturală. La folosirea lanternei, trebuie micșorat sau mărit unghiul examinării pentru a evidenția urma propriu-zisă. De asemenea, se recomandă folosirea unor dispozitive de iluminat cu raze ultraviolete și raze infraroșii. Folosite la cercetarea locului faptei, aceste dispozitive contribuie la evidențierea urmelor. O regulă-recomandare privind fixarea urmelor de natură biologică umană constă în descrierea lor în procesul verbal de cercetare la fața locului. Descrierea urmei începe cu localizarea acesteia indicându-se locul concret al aflării urmei cu specificarea distanțelor față de câteva puncte de reper. Urma propriu-zisă trebuie descrisă prin consemnarea: lungimii, lățimii, configurației, culorii, consistenței, cantității etc. Referitor la fixarea urmelor de natură biologică umană, criminalistica ne oferă o gamă largă de procedee. Un mijloc ideal de fixare a acestei categorii de urme este fotografierea urmelor. Pentru ca urmele să fie fotografiate corect ofițerul de urmărire penală, procurorul, specialistul, expertul trebuie să cunoască metoda fotografiei obiectelor principale și de detaliu. Fotografia de detaliu presupune iluminarea corectă a urmei și folosirea riglei gradate. Obiectivul aparatului de fotografiat trebuie să fie orientat perpendicular pe urma descoperită. Regula de aur ne sugerează ca urmele de natură biologică umană să fie ridicate împreună cu suportul pe care s-au imprimat, obiectul purtător de urmă. La ridicarea obiectului cu urma trebuie cerut consimțământul proprietarului. Dacă obiectul este de dimensiuni mari, atunci se folosesc alte metode de fixare și ridicare. O sarcină aparte a cercetării detaliate a locului faptei infracţiunii de omor rezidă în puterea în evidenţă şi conservarea urmelor-materie. După cum este cunoscut, această categorie de urme cuprinde, pe de o parte, urmele biologice de provenienţă umană (de sânge, de ţesuturi, de salivă, de păr, de miros ş.a.), iar pe de altă parte, tot felul de resturi minuscule de substanţe anorganice (fibre de ţesătură, particule de sticlă, metal, lemn, vopsea, sol etc.). Importanţa cercetării locului faptei în cazul infracţiunilor de omor constă în aceea că organul de urmărire penală are posibilitatea de a percepe direct locul săvârşirii şi consecinţele infracţiunii, de a stabili împrejurările în care s-a comis fapta şi de a-l identifica pe autor, prin descoperirea, fixarea, ridicarea şi cercetarea criminalistică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă.