În teoria dreptului penal nu conteneşte polemica ştiinţifică în ceea ce priveşte coraportul dintre provocarea infracţiunii şi activitatea instigatorului – participant la infracţiune. De exemplu, P.S. Iani este de părere că provocarea nu este altceva decât instigare la săvârşirea infracţinnii [1, p.25]. Poziţii similare au şi alţi autori [2, p.91]. La rândul său, V.G. Mirzoian enunţă că provocarea infracţiunii este o formă specială a instigării [3, p.20]. În contrast, A.E. Aiusinov susţine că activitatea provocatoare comportă diferenţe semnificative faţă de semnele participaţiei penale [4, p.243]. Într-o manieră similară, alţi autori punctează că acţiunile provocatorului nu pot fi calificate ca instigare la infracţiunea săvârşită de persoana provocată [5, p.241; 6, p.453]. În ce ne priveşte, considerăm că la prima vedere provocarea infracţiunii prezintă similitudini cu instigarea drept activitate infracţională specifică instigatorului, participant la infracţiune. Totuşi, aceste două activităţi se deosebesc. Considerăm că la aprecierea comportamentului provocatorului cele comise nu pot fi apreciate prin prisma participaţiei penale. Rolul juridic îndeplinit de provocator este incompatibil cu instituţia participaţiei penale. Regula de bază la calificarea acţiunilor/inacţiunilor participanţilor la infracţiune îşi are suportul în teza accesorietăţii (fixată la art.83 CP RM [7]) care presupune că toţi participanţii la infracţiune răspund în baza normei ce incriminează fapta imputată autorului. Şi dacă persoana provocată (în postura de cvasiautor) nu poate fi supusă răspunderii penale, atunci de ce provocatorul să răspundă penal în baza normei în care este înscrisă infracţiunea comisă de persoana provocată sub imperiul unei provocări? Tocmai particularitatea indicată conferă fizionomie distinctă provocatorului în raport cu instigatorul. În plan subiectiv, activitatea provocatorului este diferită de cea a instigatorului. Doar sub aspect obiectiv activitatea acestora comportă similitudine. Subliniem: similitudine, ci nu identitate. De exemplu, atât instigatorului, cât şi provocatorului le este caracteristic faptul determinării unei alte persoane la săvârşirea infracţiunii. Doar că în cazul instigării instigatorul cooperează cu cel instigat la săvârşirea infracţiunii. În contrast, în ipoteza provocării provocatorul nu cooperează cu persoana provocată la săvârşirea infracţiunii. Pentru a fi considerată participaţie, cooperarea trebuie conştientizată de ambele persoane. Însă, din punctul de vedere al persoanei provocate, decizia infracţională luată îi aparţine în totalitate. Aceasta nu conştientizează că, de fapt, intenţia infracţională îi este inoculată de către provocator. În acest context, V.A. Cerepahin notează: „În cazul provocării la săvârşirea infracţiunii, provocatorul, formează intenţia infracţională la persoana provocată în mod voalat, atunci când aceasta din urmă nici nu bănuieşte despre existenţa unei influenţe din partea provocatorului, crezând că ia decizia de sine stătător. Aceasta se întâmplă deoarece provocatorul ascunde de persoana provocată adevăratul caracter al activităţii sale. De aceea, în cazul provocării lipseşte activitatea comună conştientizată a provocatorului şi a persoanei provocate, ceea ce exclude prezenţa participaţiei penale” [8, p.225]. În acelaşi făgaş, V.V. Dudarenko consemnează că persoana provocată nici nu bănuieşte faptul exercitării în privinţa sa a unei influenţe, şi nici nu gândeşte că săvârşeşte infracţiunea împreună cu provocatorul [9, p.155]. Aşadar, desprindem că persoana provocată consideră că săvârşeşte infracţiunea de sine stătător. Aceasta nu-şi imaginează că anume provocatorul i-a implantat ideea infracţională şi că acţionează sub imperiul influenţei exercitate de acesta. Sub aspect subiectiv, instigatorul intenţionează să săvârşească infracţiunea prin intermediul autorului, fiind prezentă unitatea intenţiei infracţionale. În opoziţie, în cazul provocării lipseşte unitatea intenţiei a provocatorului şi a persoanei provocate. În acest sens, are dreptate E.A. Vlasova când afirmă că în cadrul unei participaţii penale trebuie să existe o intenţie unică la săvârşirea infracţiunii, pe când în cazul provocării infracţiunii lipseşte unitatea intenţiei provocatorului şi a persoanei provocate [10, p.42]. Mai mult, aşa cum remarcă V.A. Cerepahin persoana provocată nici nu bănuieşte că este determinată de provocator la săvârşirea infracţiunii [8, p.227]. Totodată, cel ce provoacă ştie că acţionează în postura de provocator, ci nu de participant la infracţiune. De asemenea, diferă finalităţile urmărite de provocator şi persoana provocată, fapt ce deosebeşte activitatea provocatoare de instigare. Provocatorul urmăreşte determinarea unei alte persoane la săvârşirea infracţiunii astfel încât să colecteze date de fapt necesare şi suficiente pentru tragerea la răspundere penală în baza normei ce incriminează fapta prejudiciabilă comisă de persoana provocată ca rezultat al comportamentului provocator. Deci, săvârşirea infracţiunii de către persoana provocată nu reprezintă un scop în sine pentru provocator. În realitate provocatorul urmăreşte un scop primar şi unul final. Scopul primar – săvârşirea infracţiunii de către persoana provocată – este secundat de scopul final – acumularea datelor de fapt necesare în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei provocate. Scopul primar este elementul ce aseamănă activitatea instigatorului cu cea a provocatorului. Atât instigatorul, cât şi provocatorul doresc săvârşirea unei infracţiuni. Scopul final însă este elementul care deosebeşte activitatea provocatorului de cea a instigatorului. Pentru provocator scopul final este mai important ca scopul primar. De fapt, pentru provocator scopul primar este unul simulat, comparativ cu scopul final care este unul real. Corect relevă V.V. Dudarenko că săvârşirea infracţiunii provocate reprezintă pentru provocator un mijloc de atingere a scopului real constând în survenirea urmărilor neplăcute pentru persoana provocată sub forma urmăririi penale şi condamnării sale [9, p.155]. Provocatorul este un trădător în raport cu persoana provocată. Nu acelaşi lucru se atestă în cazul instigării. La fel, ca orice participant la infracţiune instigatorul manifestă aceeaşi intenţie infracţională ca şi autorul. Nu aceeaşi coeziune se observă în cazul provocării, unde unitatea infracţională este una de formă. Adevărata intenţie a provocatorului rezidă în determinarea persoanei la săvârşirea unei infracţiuni în vederea predării sale ulterioare organelor de drept, intenţie camuflată de provocator în raport cu persoana provocată. În cazul participaţiei penale însă, instigatorul şi autorul chiar manifestă aceeaşi intenţie infracţională şi urmăresc aceeaşi finalitate. În postura de „autor moral” instigatorul nu este cointeresat să învinovăţească autorul de săvârşirea infracţiunii comise. În acelaşi context, nu este exclus ca instigatorul, ulterior săvârşirii infracţiunii de către autor, să-l denunţe pe acesta organelor de drept. Şi această ipoteză trebuie deosebită de provocarea la săvârşirea infracţiunii, deoarece atât instigatorul, cât şi autorul (persoana instigată) vor fi supuşi răspunderii penale pentru infracţiunea comisă.