Formulări precum: protejarea și conservarea patrimoniului cultural și natural, evaluarea, protejarea și punerea în valoare a unei colecții, revitalizare a unor spații, reabilitarea unui monument, restaurarea/conservarea patrimoniului cultural mobil; digitizarea bunurilor de patrimoniu și/ sau a arhivelor, cataloagelor, inventarelor și crearea de baze de date; crearea și dezvoltarea de muzee și spații culturale întâlnim astăzi foarte des în multe studii și articole, ele au devenit locuri comune, în spatele cărora de cele mai multe ori se ascund doar teorii, dorințe mai mult sau mai puțin realizabile, dar și proiecte deosebit de bine scrise și, mai ales, implementate, care nu doar evaluează, protejează, restaurează, digitizează etc., ci ating acel scop ultim - salvarea prin cunoașterea reală a acestor elemente de patrimoniu, ceea ce ar presupune asumarea acestora ca repere identitare aduse într-o formă a „trăitului”. Astfel de proiecte nu trebuie să mai fie doar o modalitate de cercetare a trecutului, ceea ce creează de cele mai multe ori impresia de forțare a unei limite, mai ales la nivelul tinerei generații, ci ele trebuie să aducă totul la nivelul cunoașterii prin înțelegere în profunzime a nevoii de (re)actualizare a unor forme, moduri de A Fi. Acest lucru nu se poate face decât prin educație, dar una făcută la cel mai înalt nivel de asumare a rolului de formare a unor oameni capabili să recepteze sensul, care să asume total responsabil recuperarea și aducerea în actualitate a elementelor patrimoniului, construit, imaterial sau natural. Adevărata soluţie pe termen lung în acest context este educaţia, începând de la clasele a IV-a, a V-a, până la nivel universitar și postuniversitar. Este deosebit de important să introducem elementele de patrimoniu pe diferite liste și în circuite internaționale, dar nu trebuie să reducem totul la acest tip de certificare internațională. Copiii sunt categoria cea mai receptivă, important este cum le transmitem totul. Este necesar să îi aducem la acel nivel de cunoaștere din interior a fenomenelor pe care le propunem spre (re)actualizare, evitând învățarea mecanică și festivizarea. Întipărirea mecanică durează mult iar cunoștințele nu sunt temeinice. Ea își are rolul său în anumite contexte, dar în cel definit de noi el duce la o învățare formală, superficială a formei, dar nu a unor conținuturi logice, care sunt absolut non-obligatorii pentru ca să putem vorbi despre o transmitere reală, pe termen lung.