Interzicerea muncii forţate
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1966 185
Ultima descărcare din IBN:
2024-04-10 13:01
SM ISO690:2012
MACOVEI, Tatiana. Interzicerea muncii forţate. In: Integrare prin cercetare şi inovare.: Ştiinţe juridice. Ştiinţe economice. , 26-28 septembrie 2013, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: Centrul Editorial-Poligrafic al USM, 2013, R, SJ, SE, pp. 72-74.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare şi inovare.
R, SJ, SE, 2013
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare"
Chișinău, Moldova, 26-28 septembrie 2013

Interzicerea muncii forţate


Pag. 72-74

Macovei Tatiana
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
 
Disponibil în IBN: 3 iunie 2020


Rezumat

Libertatea muncii exclude munca forţată, iar în temeiul art.44 al Constituţiei Republicii Moldova [1] munca forţată este interzisă. În consens cu prevederile constituţionale şi cele internaţionale, unul din principiile prevăzute de Codul muncii [2] al Republicii Moldova în art. 5 lit. b) este interzicerea muncii forţate (obligatorii), iar art. 6 al CM consacră libertatea muncii, stipulând că „orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă, a profesiei, meseriei sau activităţii sale. Nimeni, pe toată durata vieţii sale, nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă sau într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea”.  „Munca forţată” este definită în CM drept orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare sau fără consimţământul acesteia. Cu alte cuvinte, munca forţată pune în pericol libertatea contractuală a individului în sfera raporturilor juridice de muncă [3, p.58]. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale [4] în art. 4 alin.(2) stabileşte: nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.  Comisia Europeană a Drepturilor Omului susţine că elementele necesare pentru munca forţată sau obligatorie sunt: a) lucrul sau serviciul să fie exercitat de către cineva contrar voinţei sale; b) condiţiile sau cerinţele de îndeplinire a acestui serviciu sau lucrul sunt injuste sau opresive, sau lucrul ca atare implică greutăţi insuportabile şi inevitabile [5, p.42]; Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie [6]defineşte „munca forţată sau obligatorie” drept orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie.  Totuşi termenul „munca forţată sau obligatorie” nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii:  a) orice muncă sau serviciu pretins în virtutea legilor privind serviciul militar obligatoriu şi destinat unor lucrări cu caracter pur militar;  b) orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civice normale ale cetăţenilor unei ţări pe deplin independentă;  c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private; d) orice muncă sau serviciu pretins în cazurile de forţă majoră, adică în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe ca: incendii, inundaţii, foamete, cutremure de pământ, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale, de insecte sau de paraziţi vegetali dăunători, şi în general orice împrejurări care pun în pericol sau riscă să pună în pericol viaţa şi condiţiile normale de existenţă a întregii populaţii sau a unei părţi din populaţie; e) muncile mărunte de la sat, adică muncile executate direct în interesul colectivităţii de către membrii acesteia, munci care pot fi considerate ca obligaţii civice normale ce revin membrilor colectivităţii, cu condiţia ca populaţia însăşi, sau reprezentanţii săi direcţi, să aibă dreptul să se pronunţe asupra justeţei acestor munci. Prevederi similare se regăsesc și în Codul muncii al RM, care în art. 7 alin. (5) prevede: nu se consideră muncă forţată (obligatorie):   a) serviciul militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu îndeplinesc serviciul militar obligatoriu;   b) munca unei persoane condamnate prestată în condiţii normale în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen;   c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. În jurisprudenţa comunitară, s-a stabilit că nu constituie cazuri de muncă forţată următoarele situaţii: ƒ suspendarea beneficiului alocaţiei de şomaj, cauzate de refuzul persoanei vizate de a accepta un loc de muncă; ƒ activităţile juridice prestate de un avocat, în cadrul programului de asistenţă juridică civilă din oficiu; ƒ obligaţia de reducere a onorariilor notariale, în cazuri expres determinate prin lege, pentru anumite categorii de persoane; ƒ obligaţia impusă unor judecători de a îndeplini, fără remuneraţie, îndatoririle de serviciu ale unor colegi absenţi de la serviciu, în vederea desfăşurării normale a actului de justiţie ş.a.m.d. [7]. În consens cu art. 1 al Convenţiei OIM nr.105 din 25.06.1957 privind abolirea muncii forţate [8]art.7 alin.(3) Codul muncii al RM stabileşte interdicţia folosirii sub orice formă a muncii forţate (obligatorii), şi anume:   a) ca mijloc de influenţă politică sau educaţională ori în calitate de pedeapsă pentru susţinerea sau exprimarea unor opinii politice ori convingeri contrare sistemului politic, social sau economic existent;   b) ca metodă de mobilizare şi utilizare a forţei de muncă în scopuri economice;   c) ca mijloc de menţinere a disciplinei de muncă;   d) ca mijloc de pedeapsă pentru participare la grevă;  e) ca mijloc de discriminare pe criterii de apartenenţă socială, naţională, religioasă sau rasială.  Codul muncii stabileşte că la munca forţată (obligatorie) se atribuie:   a) încălcarea termenelor stabilite de plată a salariului sau achitarea parţială a acestuia;   b) cerinţa angajatorului faţă de salariat de a-şi îndeplini obligaţiile de muncă în lipsa unor sisteme de protecţie colectivă sau individuală ori în cazul în care îndeplinirea lucrării cerute poate pune în pericol viaţa sau sănătatea salariatului.  Legislaţia penală incriminează ca infracţiune munca forţată, iar persoanele care atrag la muncă forţată sunt pasibile de răspundere penală. Astfel, art.168 Cod penal [9] al Republicii Moldova prevede: forţarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinţei sale, ţinerea persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii, obţinerea muncii sau a serviciilor prin înşelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare cu violenţă se pedepsesc cu închisoare de până la 3 ani.