Cunoaşterea istoriei administraţiei nu este un scop în sine, dar reprezintă o predispoziţie pentru a concepe mai bine procesele actuale din administraţia publică. Ştiinţa modernă n-a găsit o metodă de cercetare mai eficientă decât ce-a istorico-analitică. Aristotel, în acest sens, spunea: „Un lucru se poate de studiat mai bine când îl cercetăm în devenirea lui continuă de la început” [1, p.7]. Spre a ne da bine seama de o instituţie ajunsă la maturitate, trebuie să căutăm a stabili diferite faze evolutive prin care a trecut până s-a închegat în felul în care se prezintă astăzi. În acest sens, studierea istoriei administraţiei publice ne dă posibilitatea să identificăm mai multe interferenţe de ordin conceptual şi structural-funcţional în procesul de evoluţie a administraţiei publice. Fără a pretinde la exhaustivitate, în cele ce urmează vom elucida câteva din aceste interferenţe în sistemul administraţiei publice autohtone din diferite etape istorice. Astfel, încă formaţiunile statale timpurii la geto-daci întruneau prin natura lor o formă organizatorico-administrativă care prevedea că puterea supremă aparţinea „adunării poporului”, care hotăra cele mai importante chestiuni din viaţa formaţiunii statale, cum ar fi alegerea conducătorului etc. Aceasta reprezenta o formă organizatorico-administrativă adecvată democraţiei militare în care putem observa cel puţin două componente ce şi-au găsit continuitate istorică, şi anume că puterea supremă aparţinea „poporului” şi că acesta şi-o realiza prin exprimarea voinţei sale, inclusiv prin procedura de alegere a conducătorului. Caracterul eligibil al autorităţilor publice îşi găseşte prelungire şi perfecţionare procedurală sub influenţa sistemului roman de administraţie. Astfel, în Dacia Romană, în aspect administrativ, oraşele aveau un consiliu de conducere numit Ordo decurionum, alcătuit din decurioni aleşi anual, în frunte cu un magister. Acesta răspundea de întreaga conducere a oraşului. În afară de aceasta, mai erau câteva categorii de magistraţi care aveau nişte responsabilităţi speciale, cum ar fi – edilii, în sarcina cărora era pusă îngrijirea pieţelor, a străzilor şi a clădirilor publice, asigurarea ordinii, aprovizionarea publică, cvestorii, în sarcina cărora intra administrarea bunurilor şi finanţelor publice ale oraşului. Magistraţii şi membrii consiliului de conducere erau aleşi din rândurile cetăţenilor mai înstăriţi. După retragerea romanilor, alături de aşa circumstanţe istorice, cum au fost valurile migratoare ale popoarelor nomade, răspândirea creştinismului în rândurile daco-romanilor, şi-a lăsat amprenta asupra evoluţiei vieţii sociale şi organizării administrative la daco-romani încă un proces complex, şi anume transferarea centrului economic de la oraş la sat. Sistemul de ocupaţii şi încadrarea populaţiei în mediul economic rural a condiţionat şi forma de organizare socială şi administrativă practicate de daco-romani. Aceasta devine Obştea sătească, ce-şi afirmase viabilitatea încă în timpul stăpânirii romane şi reprezenta o societate democratică bazată pe principii elective, întrucât îşi alegea ea însăşi organele de conducere şi, în consecinţă, se autoadministra prin adunarea megieşilor, compusă din membrii stăpânitori „de-a valma” ai pământului Obştii, sfatul oamenilor buni şi bătrâni, care era ales dintre megieşi, şi juzii sau cnezii, care erau conducători cu atribuţii administrative, militare, revenindu-le şi unele sarcini judecătoreşti. După cum putem observa, şi la această etapă istorică sistemul administrativ avea la bază electivitatea organelor de conducere. Sistemul electiv îl regăsim şi la etapele ulterioare de organizare administrativă. Astfel, în Moldova istorică, sistemul succesiunii la tron a domnitorului a fost cel electivo-ereditar. Aceasta însemna că domn al Moldovei putea fi ales de către ţară, în sensul întrunirii vârfurilor societăţii feudale, cunoscută sub denumirea de Marea Adunare a Ţării, convocată special în acest scop şi la care participau boierii, clerul, conducătorii de oşti, reprezentanţii altor pături sociale, sau de către Sfatul Domnesc în calitate de organ consultativ al domnitorului. El constituia o instituţie administrativă prin intermediul căreia era satisfăcut dreptul boierilor de a participa la exercitarea puterii şi de a-i acorda suzeranului „slujbă şi sfat”. Prin intermediul acestui organ consultativ, domnitorul îşi recruta părtaşii şi selecta cele mai capabile personalităţi pentru a deţine cele mai înalte dregătorii de curte. O unitate administrativă importantă în Moldova istorică erau târgurile (oraşele), considerate unităţi administrativ-teritoriale situate pe pământurile domneşti şi care se subordonau direct instituţiei domniei. Ele se bucurau de o anumită autonomie în organizarea activităţii administrative şi aveau dreptul de a-şi alege o conducere proprie. Conducerea orăşenească era exercitată de un reprezentant ales al obştii târgoveţilor, care purta denumirea de şoltuz. Acesta era ajutat în îndeplinirea atribuţiilor sale de un sfat din 12 pârgari, un consiliu eligibil, care era preocupat de soluţionarea celor mai stringente probleme din localitatea urbană respectivă. Şoltuzii şi pârgarii se alegeau din cei mai înstăriţi locuitori ai târgurilor pentru un mandat de un an, cu dreptul de a mai fi aleşi pe un termen de încă un an. Alături de acest sfat restrâns (din 12 pârgari) funcţiona şi un consiliu mai larg, numit consiliul mare, care întrunea adunarea generală a orăşenilor, în care un rol deosebit îl jucau oamenii cu o bogată experienţă de viaţă care îi puteau sfătui pe cei întruniţi în găsirea celor mai bune soluţii asupra problemelor discutate. Aceasta este, într-un anumit sens, o supravieţuire a conducerii vechii obşti rurale, peste care s-a suprapus organizarea specifică orăşenească în procesul continuu de instituţionalizare statală. Interferenţele conceptuale şi structural-funcţionale privind organizarea administraţiei publice autohtone la diferite etape istorice ţin nu doar de natura electivă a procedurilor de constituire a autorităţilor administraţiei publice. Aceste interconexiuni tangibile le întâlnim şi sub alte forme. Structurarea tradiţională a administraţiei publice pe cele două niveluri, central şi local, a predeterminat şi formele de reprezentare a intereselor statale în unităţile administrativ-teritoriale.  Dacă să luăm ca exemplu Moldova istorică, atunci vom observa că interesele domnitorului în ţinuturi erau promovate de către pârcălabi, autoritatea cărora nu cunoştea alte limite, în exercitarea funcţiilor, decât cele teritoriale şi cele ce exprimau voinţa domnitorului. În calitate de reprezentant al domniei în ţinut, el deţinea o putere deosebită, asemănătoare cu a domnitorului asupra întregii ţări şi a boierului asupra satelor sale.  Interesele domnitorului în târguri (oraşe) erau reprezentate de vornicul de târg, care supraveghea activitatea organelor eligibile din aceste unităţi administrativ-teritoriale. Acestea sunt primele manifestări ale tipului de organe administrative, care la etapa actuală sunt calificate de către ştiinţa administraţiei ca organe desconcentrate în teritoriu. Ele şi-au găsit continuare în sistemul administrativ al Basarabiei din perioada interbelică, ca parte componentă a României, prin instituţia prefectului, instituţie preluată în Republica Moldova în anii de independenţă, ce-i drept temporar, din 1998 până în 2003, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, funcţii exercitate la etapa actuală, deşi trunchiat, de Oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat. Unele interferenţe conceptuale şi structural-funcţionale le regăsim şi în convocarea, în momente cruciale pentru ţară, a forumurilor naţionale cu participarea reprezentanţilor tuturor păturilor sociale. În Moldova istorică, aceste întruniri ale reprezentanţilor tuturor păturilor societăţii feudale erau cunoscute sub denumirea de Marea Adunare a Ţării, în cadrul cărora se discutau şi se soluţionau cele mai stringente probleme cu care se confrunta societatea. Anume la această practică istorică s-a apelat, la intersecţia anilor optzeci-nouăzeci ai secolului trecut, în momentele de renaştere naţională, când au fost convocate Marile Adunări Naţionale cu participarea reprezentanţilor tuturor păturilor sociale, care au discutat şi soluţionat probleme de o importanţă istorică, precum trecerea la grafia latină şi declararea independenţei Republicii Moldova. În concluzie, vom menţiona că valorificarea modalităţilor şi influenţelor tangibile dintre diferite etape istorice, inclusiv dintre sistemul tradiţional de administraţie din Moldova istorică şi sistemul actual de administraţie publică, reprezintă o interconexiune logică în asigurarea continuităţii proceselor cu pondere progresistă pentru sistemul administraţiei publice autohtone.