Sistemul consonantic al limbilor franceză, engleză şi română include următoarele foneme: 1) Oclusivele: a) oralele: 6 (/p,t,k,b,d,g/) în franceză, engleză şi română (aici trebuie să menţionăm că în română, sunetele /k’,g’/ sunt privite de unii savanţi ca variante palatalizate ale fonemelor /k,g/, de alţii – ca foneme aparte. În franceză se întâlnesc variante palatalizate ale oclusivelor /k,g/: cassette, regarde, économique etc.); b) nazalele: 3 (/m,n,ɳ/) în franceză, 3 (/m,n,ŋ/) în engleză şi 2 (/m,n/) în română (în cea din urmă, /ŋ/ poate să se întâlnească ca alofon poziţional: încă /´îŋkə/, bancă /´baŋkə/ etc.); 2) Constrictivele: a) fricativele: 6 (/f,v,s,z,∫,ʒ/) în franceză, 10 (/θ,ð,f,v,s,z,∫,ʒ,h,r/) în engleză şi 7 (/f,v,s,z,∫,ʒ,h/) în română; b) lateralele: 1 (/l/) în franceză, engleză şi română; c) vibrantele: 1 (/r/) în română (totodată trebuie să menţionăm că în unele dialecte ale limbii franceze şi engleze vibranta /r/ de-asemenea se întâlneşte); d) uvularele: 1 (/r/) în franceză; e) semivocalele: 2 (/w,j/) în engleză (trebuie de menţionat că în română şi franceză fonemele /w/ şi /j/ se întâlnesc posiţional: oală /΄woalə/, oare /΄woare/); iată /´jatə/, iar /jar/ şi loyer /lwaje/, loyauté /lwajote/, oui /wi/, hier /jεr/ etc.); 3) Africatele: a) alveolarele: 1 (/ts/) în română (în vorbirea dialectală mai există şi sunetul /dz/); b) postalveolarele: 2 (/ʧ,ʤ/) în engleză şi română. Oclusivele orale /p,t,k,b,d,g/ şi cele nazale /m,n/ sunt prezente în cele trei limbi. Însă, sistemul nazalelor mai include fonemul /ŋ/ în engleză şi /ɳ/ – în franceză. Sunetele /p,k,b,g/ se articulează identic în toate limbile menţionate, dar în engleză /p,k/ se rostesc cu aspiraţie în faţa vocalelor accentuate: part /ph:t/, come /khΛm/ etc. Consoanele /t,d/ în franceză şi română sunt dentale, iar în engleză – alveolare. Palatalizarea oclusivelor dorsale ocurentă în franceză şi română nu este specifică normelor literare de pronunţare a limbii engleze. La rostirea nazalei /n/ în franceză şi română se observă o slabă înmuiere în comparaţie cu fonemul corespondent din engleză, înmuierea fiind mai slab evidenţiată în română decât în franceză. În cazul constrictivelor trăsătura comună a celor trei limbi constă în prezenţa fricativelor /f,v,s,z,∫,ʒ/ şi a lateralei /l/. Spre deosebire de engleză şi română, în franceză lipseşte fricativa glotală /h/. Articularea vibrantă şi cea uvulară a consioanei /r/ ests specifică numai limbii română şi a celei franceze respectiv, corespondentul englez al sunetului dat fiind fricativ. Interdentalele /θ,ð/ şi semivocalele /w,j/ sunt caracteristice numai pentru sistemul fonetic al limbii engleze. Consoanele /∫,ʒ/ în franceză şi engleză se pronunţă puţin mai înmuiat decât în română. În engleză sunetul /l/, spre deosebire de franceză şi română, nu se palatalizează (în franceză palatalizarea acestuia este mai evidentă decât în română, mai ales în poziţia finală şi preconsonantică: il /il’/, bel /bel’/, palmier /pal’mie/, palper /pal’pe/ etc.). În ceea ce priveşte africatele nu se atestă nici-o trăsătură comună pentru toate cele trei limbi: în franceză nu există africate. Africata /ts/ este specifică numai limbii română. Post-alveolarele /ʧ,ʤ/ se articulează palato-alveolar în engleză şi prepalatal în română. Sistemul oclusivelor şi al constrictivelor este specific pentru toate cele trei limbi, cel al africatelor – numai pentru engleză şi română. În franceză şi engleză consoanele se pronunţă cu mai multă energie şi încordare decât în română (caracter energic şi încordat al articulării este mai evidenţiat în engleză decât în franceză), consoanele sonore neasurzindu-se în poziţia finală în cuvinte (fenomenul asurzirii consoanelor sonore în poziţia menţionată care se observă în varianta basarabeană a limbii române nu corespunde normelor literare de pronunţare a acestei limbi). Limbii engleze nu este specifică palatalizarea consoanelor, ocurentă în franceză şi română. După cum observăm, în contextul analizei comparativ-contrastive a sistemului consonantic al limbilor franceză, engleză şi română, unităţile (sunetele) acestuia pot fi convenţional divizate în identice (corespund totalmente în limbile comparate), diferite (se atestă numai într-una dintre limbi) şi similare (corespund după criterii principale, dar se deosebesc după cele secundare), sunetele din ce-a de-a treia categorie fiind, conform opiniilor specialiştilor în domeniu, cele mai grele de însuşit. Cauza greşelilor la însuşirea unei limbi străine poate fi nu numai interferenţa limbii materne, dar şi cea a limbii străine învăţate anterior sau paralel, mai ales dacă aceasta este cea de bază. De aceea, la învăţarea limbii străine, în condiţiile când curriculum prevede studierea a două limbi şi atunci când limba stăină învăţată actualmente este diferită de cea studiată anterior, este necesar a compara sunetele limbii în cauză nu numai cu cele din limba maternă, dar şi cu cele din limba străină învăţată.