Însăşi existenţa umană e locuită de varietatea semnelor care conferă, de fapt existenţei umane un viu colorit, un rost prin care se regăseşte fiecare individ. În literatură şi în artă este considerat un procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească şi care înlocuieşte o serie de reprezentări. Urmărind în procesul educaţional formarea discipolului ca cititor avizat de literatură, receptor pertinent al textului şi modelator competent al diverselor situaţii de comunicare, îl încadrăm în demersul interpretativ a textului, care ne provoacă prin decodarea semnelor. Printr-o analiză dinamică contextuală, prin diverse modalităţi se realizează treptat o descoperire de la sens denotativ la cel conotativ. Procesul decodării, încîntat şi provocator prin esenţa sa, se realizează în text la nivel de motive - imagini, de motive- simbol /emblematice care sunt reprezentate prin obiecte, fenomene, deţinînd un semn subordonat unui anumit sens. De exemplu realizînd o referire la universul poetic eminescian, desprindem conotaţiile lexemului floare destul de variat în diferite contexte flori de tei, floare albastră şi flori de piatră, troieni-va teiul floarea-i. Bunăoară floare albastră la prima vedere se integrează problematicii naturii şi dragostei, semnificînd frumuseţea, puritatea, armonia, idealul, dar după o lecturare profundă a textului, simbolul capătă tentă filozofică. Simbolul florii al bastre existent la Novalis în opera sa Heinrich von Ofterdingen e simbol al Romantismului, unde floarea reprezintă ceva, ce e greu de conceput, o nostalgie, pe care nimeni raţional n-o percepe. Floarea albastră în această operă e simbol şi al dragostei necunoscute. Dar e cert faptul că, nu numai floarea e albastră la Novalis, ci şi cerul, culoarea apei şi culoarea infinitului. Albastru e culoarea munţilor înalţi , îndepărtaţi, care sunt coloraţi de aerul pur. Cu ecouri puternice în romantismul german, în operele literare reţine atenţia prin polisemia-i bogată: e un simbol al aspiraţiei spre iubire, fericire, e văzut sub semnul unei veşnice confruntări între lumea telurică şi spaţiile reci, infinite ale ideilor, al absolutului. Simbolul e construit pe baza expresiei cromatice, a sentimentului infinitului. Eminescu filtrează în viziunea sa acest motiv romantic de viziune germană spre deosebire de Novalis, care atinge inspiraţia calmă, senină după dispariţia definitivă a fiinţei iubite. E cert faptul că, importanţa pe care autorul o conferă unei teme în cadrul operei se reflectă în motivele şi simbolurile literare. Semnul conturează o temă, conotează mesajul operei care se pretează interpretărilor din diverse perspective: hermeneutică, semiotică, mitologico - arhetipală, filosofică ş.a. Pentru a desprinde o gamă mai variată de conotaţii e necesar de plasat simbolul în context, într-o situaţie oarecare, pentru că „Atît timp cît enunţul nu este corelat cu situaţia, el rămîne din punct de vedere al discursului, o funcţie propoziţională lipsită de semnificaţie” [Barthes, citat după 2, p. 42].