Dezbaterea în cauză evocă acea acţiune amplă de revizuire a muzicii psaltice de la începutul secolului al XIX-lea care, în istoriografia domeniului, figurează cu denumirea de „reformă hrisantică”. Cântarea bizantina, întotdeauna bine înarmată contra asaltului altor forme de cultură muzicală, se arată în secolul al XVIII-lea (în special, în a doua jumătate a acestui secol) din ce în ce mai vulnerabilă, mai permeabilă pentru tot soiul de sugestii stilistice exterioare. Muzica cultă şi cultică a Occidentului, folclorul popoarelor ortodoxe, muzica orientală s-au asociat în ofensiva asupra cântării bizantine vechi şi aceasta a cedat, mai cu seamă în faţa muzicii profane orientale. Atributele melosului arabo-persano-turcesc: modurile de factură cromatică, ritmurile asimetrice, ornamentarea abuzivă au invadat cântarea psaltică, i-au subminat sobrietatea, i-au modificat simţitor structura şi ethosul. Pe fundalul prefacerilor importante, suportate de practica muzicii liturgice, eşafodajul ei teoretic, prin definiţie umuabil, apărea cu totul desuet, inoportun. Notaţia nu făcea nici ea faţă noilor deziderate. Astfel, la răspântia secolelor XVIII şi XIX se profilează o adevărată criză a muzicii sacre răsăritene. Autorităţile ecleziastice, precum şi notabilităţile muzicii psaltice aflate la Constantinopol realizează necesitatea unor redresări în sensul aducerii la zi a preceptelor şi dogmelor, a conţinutului cărţilor de strană, a formelor de instruire şi a notaţiei. În ţările române reforma este altoită de Petru Efesiul, psalt format în chiar „epicentrul” demersului înnoitor, Şcoala de psaltichie de la Constantinopol, condusă de Hrisant Protopsaltul Arhimandritul, Grigorie Levitul Lampadarie şi Hurmuz Hartofilax. Ştafeta introducerii „sistemei celei noi” în cântarea liturgică a românilor este preluată de Macarie Ieromonahul şi Anton Pann, discipoli ai lui Petru Efesiul. În contextul muzicii psaltice româneşti reforma s-a coalizat cu procesul românizării muzicii cultice, l-a stimulat şi l-a potenţat.