Problemele de natură globală care afectează societatea, sociumul în general, în mod inevitabil au impact asupra sferei învățământului. Perioadele de criză însoțite de reforme social – economice se caracterizează de regulă printr-o prăbușire de steriotipuri la nivelul, atât a unor grupuri sociale cât și a individumurilor. Pentru unii apar șanse spre dezvoltare ascendentă, alții nimeresc în impas profesional, dar ceea ce este mai grav - în impas vital. Prin urmare, problemele învățământului, luate în aspect sistemic, analiza lor în contextul proceselor sociale, evidențierea unor tendințe strategice de dezvoltare, odată cu elaborarea unor abordări cu caracter metodologico-științific, de asemenea, elaborarea unor noi paradigme în filosofia educației și teoria învățământului se impun prin actualitatea și pregnanța lor. Anume aceste probleme au devenit obiectul de cercetare a acestei lucrări. Procesele de creare a unor asemenea paradigme sunt dificile, pentru că, de mai multe ori ele rezidă în unele și aceleași doctrine și temeiuri conceptuale. Ceea ce le leagă este tendința de realizare a unor noi idei și concepții în practica învățământului – fapt ce constituie o semnificație a preocupărilor filosofice de la intersecția ultimilor secole.  După cele două războaie mondiale și experiența regimurilor totalitare, filosofia contemporană a revizuit problematica umanistă, conștientizând circumstanțele unei noi lumi, grație cărora omul se distanțează de societate , care la rândul său, devine pentru el neînțeleasă și uneori absurdă. Acest proces a fost sugerat nu numai de pierderea unor nișe cotidiene de o absolută importanță existențială pentru om - casa, familia, țara, dar și de prăbușirea unor valori moral-spirituale, indinspensabile în formarea unor poziții vitale. Și în contextul unor abordări neoliberaliste din ultima perioadă de timp,  rămân actuale, problemele singurătății și înstrăinării omului de natură, cultără, putere, de rezultatul activității lui productive, de sine însuși. În acest sens, filosofia contemporană caută să pătrundă în esența acestor fenomene, dezvăluind cauzele, posibilitățile și modalitățile de soluționare a acestora. Cele mai fundamentale tendințe, care ar putea servi drept bază metodologică în constituirea unor noi paradigme instictiv-educative sunt următoarele – existențialistă, antropologia filosofică, pragmatistă și postmodernistă. Înainte de a purcede la analiza lor, e logic să evidențiem cele mai importante modele filosofice, caracteristice pentru pedagogia occidentală de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care la rândul său, au contribuit considerabil la crearea unor concepții fixate pe aspecte practico-valorice a teoriei, politicii și practicii învățământului. În contextul determinării unor politici instructiv-educaționale, este important să înțelegem că printre multiplele orientări de dezvoltare a lor, cele mai importante sunt ideile și concepțiile filosofice a gânditorilor, care reprezintă aceste curente. Este vorba despre direcția tradiționalistă în învățământ, care este inspirată de ideia păstrării rolului lui conservatist, care se manifestă nu altfel decât un retranslator al culturii trecutului. Învățământul este un sistem prin intermediul căruia are loc transmiterea tinerilor predecesori a celor mai universale elemente a culturii trecutului. Reprezentanții tradiționalismului și-au pus drept scop să inspire vitalitate sistemului academic de învățământ. Asemenea tendințe sunt argumentate într-un șir de concepții socio-pedagogice ale lui I. Mageau, L. Cros, J. Capelle (Franța), G. Cawelti, D. Raiigi, Dj. Finn (SUA) ș.a.  Cei care au stat la baza modelului raționalist de învățământ(P. Bloom, R. Gagne, B. Skinner - SUA) ș.a. și-au concentrat eforturile asupra problemelor de însușire a cunoștințelor și a adaptării practice a tinerilor la condițiile societății existente, prin intermediul procesului de învățământ. Ei accentuau, că orice program instructiv poate fi calificat drept un ,,repertoriu comportamental” al cunoștințelor și abilităților, care trebuiesc însușite în cadrul unui sistem bine organizat și gestionat. „Filosofia vieții”, care apare la sfârșitul sec. XIX, vine în opoziția raționalismului clasic, ca o reacție la criza din științele naturale tratate atunci în aspect mecanicist și totodată, ca un răspuns la necesitatea îndreptățirii ontologice a existenței umane. Vom încerca să evidențiem cele mai semnificative idei, care ne fixează pe determinarea acestei direcții filosofice ca una din cele mai importante în sensul problemelor analizate în lucrarea dată, mai mult ca atât, ea permite diferite abordări filosofice și concluzii corespunzătoare a unor asemenea gânditori ca F. Nietzsche, W.Dilthey, H.Bergson, G. Simmel, L.Klages. Conceptul ontologic al “filosofiei vieții”, rezidă în ideia precum că viața ca o realitate primară reprezintă un proces organic integru în care nu se separă materia și spiritul, existența și conștiința. În acest sens, principiile de bază a vieții luate ca o integritate pot fi diverse: de la un biologism întemeiat, care concepe viața ca substanță specifică vitală (F Nietzsche, L.Klages), sau ca o organizare cosmogonică (“spărtură vitală” - caracteristică substanței) (H.Bergson) până la explicații de natură psihologo-culturologice a calităților ei esențiale (“voința pentru putere”) – de la A. Schopenhauer la F.Nietzsche. Viața se manifestă ca o continuitate sau ca o istorie în formele ei culturale, ca un act creativ, ca un proces de dezvoltare continuă, care se impune contrar structurilor mecaniciste, neorganice. Astfel omul este o viață individuală, un proces, care se manifestă în timp, iar în fiecare moment a existenței, personalitatea nu este aceiași – ea evoluează în corespundere cu capacitățile ei cognitive. Viața este un act continuu, limitat de data nașterii și morții. Principiul gnoseologic al „filosofiei vieții” – antiscientismul. Este convingerea că rațiunea, logica clasică, știința concep doar legătura dintre lucruri, și nici de cum esența lor, sau lucrurile propriu-zise. Aceasta înseamnă că cunoașterii rațional-științifice se opune cunoașterea irațională a realității – preintelectuală, estetică, simbolică – modelatoare.  Cel mai adecvat, viața se contemplează prin intermediul artei, iar cel mai important instrument de cogniție al omului este intuiția (A.Bergson) sau înțelegerea la nivelul simțurilor în opinia lui Diltei. Anume aceste calități se cer a fi dezvoltate în calea spre formare a unui om cult. Un loc aparte în cunoaștere și cultură în general, îi aparține mitului, care în afirmația teoriticienilor acestui curent filosofic, adecvat și integru, reflectă viața. Deaceea, filosofia din nou trebuie să capete caracter mitologic și poetic (Zarathustra la Nietzsche, Sizif la Kamu, „arhetipurile” lui Jung), act artistic, pentru că viața principial nu poate fi exprimată în categorii filosofice. Aceste idei rezidă în necesitatea de a depăși separarea științelor despre natură de științele despre spirit, pentru că altfel se dereglează integritatea obiectului, care este supus studiului – a vieții și a omului propriu-zis. Știința în doctrina „filosifia vieții” nu are funcția orientativ – teoretică și nu poate oferi omului o concepere veridică a lumii. Depășirea acestor discrepanțe este posibilă prin intermediul psihologiei, dar nu celei experimentale („explicative”), ci celei „care înțelege”, care se bazează pe simțurile, aprofundarea în realitatea vital - psihică. O atare psihologie poate propune o unică metodologie a cunoașterii vieții spirituale și naturale, și atunci natura se va manifesta ca o integritate continuă nu numai în aspectul legităților cauzale ci și în contextul valorilor general – umane („suflet, libertate, limbă”) - în contemplarea irațională a unei esențe intuitivate. Aceaste idei au trasat strategia de dezvoltare a teoriei învățământului: necesitatea de a constitui un proces integru de căpătarea cunoștințelor adecvate vieții reale, crearea unui complex coerent format din discipline umanististice-social-istorice, naturale și de orientare artistică, care se bazează pe unitatea principiilor umaniste și a valorilor moral-spirituale. În același timp, este important de activat modalitățile preintelectuale și neverbale de căpătarea cunoștințelor în procesul experienței percepute. În „filosofia vieții” istoria este tratată ca o concepere general-umană, care se realizează în limitele unor sisteme cultural-unicale și irepetabile, care se deosebesc printr-un anumit tip de gândire și activitate, participanții căreia se supun unui anumit destin, spre deosebire de structurile naturale, unde funcționează legile determinismului. Dezvoltarea istorico-culturală are în genere caracter ciclic. Popoarele și statele, asemeni omului, parcurg calea de la naștere până la moarte; orice civilizație (neținând cont de cronologia istorică) înseamnă sfârșit, prin urmare terminarea ciclului, declinul general al culturii (G. Simmel). Astfel, concepției clasice a istoriei mondiale, care se manifestă ca dezvoltare ascendent – progresistă se contrapune concepția unor multiple forme culturale de sine stătătoare unite prin ideia unei activități vital – creatoare. În corespundere cu aceste idei, educația și învățământul semnifică un proces de autodezvoltare a personalității, care se realizează într-un veritabil torent vital. El se manifestă ca o concepere – contemplatoare a lumii și a „Eului” propriu, în unitatea exteriorului (experiență senzorială) și interiorului (autopercepție, autocogniție) . Exteriorul - natura și cultura, care se contemplează prin metoda interpretării (ceea ce înseamnă hermeneutică). Cultura luată în context istoric (viața spiritului) poate fi concepută prin intermediul particularului ca element al generalului, datorită căruia el poate fi refăcut (reanimat) (V. Diltei). În fundamentările teoretice dedicate educației la sf. secolului trecut, se conturau clar două paradigme: de pe pozițiile sociologizării și biopsihologismului. Cea mai importantă discrepanță dintre ele constituie abordările în raport cu determinantele sociale și biologice ale educației. O direcție ideologică importantă în acest sens, reprezintă acei gânditori, care pun accent pe rolul sociumului în educația personalității. Asemenea concepții pedagogice (pedagogie socială) împărtășesc mulți savanți din SUA și Japonia. Pedagogii americani, spre exemplu, propun așa numita strategie a mișcării ,,în întîmpinare” (spre societate) – societatea și școala contribuie în egală măsură socializării elevilor. Tradiția pedagogiei sociale este caracteristică și pentru Franța. Adepții educației sociale J.Capelle, L.Cros, P.Bourdieu, J.Fourastié - promovează însușirea unor astfel de valori culturale, care ar permite elevilor ușor să se încadreze în structurile sociale. Ei consideră că determinanta biologică și socială în educație corelează, mai mult ca atât, mediul poate corecta moștenirea genetică. În cadrul sociopedagogiei, școala este un esențial factor social al educației. Ea reprezintă un model în miniatură a mediului social, iar cel mai important purtător al valorilor sociale este învățământul. Paradigma biopsihologică – este împărtășită de curentele pedagogiei existențialiste în educație și de școlile umanist – psihologice. Sloganul filosofiei lor este umanizarea educației și accentul pe personalitatea copilului. Aceste idei sunt deosebit de răspândite în Franța (A. Fabre, A. Medici, R.Gali). Acești savanți determină personalitatea ca o ființă biologică înzestrată cu reflecție naturală, fapt care o face capabilă să se adapteze mediului. Așa dar, pe de o parte ce se pune accent pe corelația dintre personalitate și mediu, pe de altă parte, se declară independența individului de mediul social. Adepții noilor tendințe în educație încearcă să evidențieze specificul în personaliate, să pună la îndoială influențele care vin cu agresivitatea și duritate din exterior, fac apel la formarea unei personalități, care să fie tratată cu atenție și respect. Liderii școlii umanist-psihologice, americanii A.Combs, A.Maslow, A.Rodgers își exprimă îngrijorarea în legătură cu faptul că procesul de dezumanizare a educației devine în ultima vreme din ce în ce mai accentuat. Ei insistă asupra intereselor psihicii, a particularităților individuale a copilului, a unei atitudini cît mai respectuoase în raport cu personalitatea elevului. Aceste idei își găsesc suport și evoluează în albia filosofiei existenței personalității (existențialismului), fixată pe unicitatea și irepetabilitatea unei linii vital-umane, în cadrul căreia omul se regăsește prin tot complexul său de retrăiri și responsabilități pentru propriul său destin. Deoarece existențialismul reprezintă doar o direcție din cadrul antropologiei filosofice, în opinia noastră ea nu reflectă multiaspectual problematica omului în raport cu tema dată. ,,Antropologia filosofică” pretinde la rolul de știință de sine stătătoare, obiectul de studiu al căreia este omul, iar sarcina ei - de a restabili (reconstitui) integritatea existenței umane, luată în sens multiaspectual. Iată de ce, acest domeniu de reflecție filosofică are tangențe cu problematica de cercetare a științei pedagogice și a teoriei învățământului. Asemenea abordare este îndreptățită de faptul că antropologia filosofică, rezidă în ideia precum că cunoașterea omului nu poate fi delimitată de alte domenii științifice: psihologie, sociologie, culturologie, științe aplicative ș.a. În contextul acestei direcții filosofice, toate problemele pot fi reduse la una esențială: ce este omul? Antropologia filosofică de la sf. sec. XX, analizează mai multe concepții orientate în studiul omului: biologică, culturologică, religioasă, pedagogică. Pentru cercetarea noastră sunt actuale acele poziții și abordări, care contribuie conceptual la constituirea unei noi paradigme educaționale. Acest domeniu își poate manifesta prerogativele ca o știință despre fizicul, psihicul și spiritualul din ființa umană, apariția ei metafizică despre forțele și potențele ei, care o face să evolueze, adică crează modelul filosofic-integru al omului (M.Scheler). Omul se deosebește de animale printr-o anumită liberatate de niște dependențe vitale și este deschis și tolerant în interesul său neangajat pentru structurile social-universale. Conștiința nu se limitează în exclusivitate numai la raționalism. Ea este condiționată de necesități, emoții, senzații, intuiție – este sugerată de adîncurile subconștientului. Cunoașterea – una din cele mai importante funcții ale conștiinței - se dezvăluie ca o atitudine valorică în raport cu lumea, care este proprie fiecărui om, îl leagă cu actul dragostei divine, care este fundamentul lucrurilor și fenomenelor existenței.  Depășirea stării de înstrăinare, a crizei existențiale, caracteristică culturii de la intersecția secolelor XX-XXI, antropologii o sesizează de altfel tot în om, în capacitatea lui de a revitaliza, reconstitui legăturile sale valorice cu realitatea- oamenii, societatea, cultura și nu în ultimul rând cu structurile lumii spirituale.  Una din cele mai importante premize de formare a omului integru – este încrederea în existență, luată în sens larg al cuvântului, dar în care domină aspectele spirituale ale acesteia (speranță, gratitudine, răbdare, trecut și viitor), depășirea unor stări de dezamăgire și căutarea unor noi temeiuri spirituale. Și numai în așa mod, starea lăuntică capătă deschidere pentru noi realități, sugerându-i omului o anumită protecție în calea spre libertate (O.Bollnow). Cele mai serioase pericole pentru om și omenire în general, este degradarea personalității luată în individualitatea sa, sugerată de birocratizarea vieții, de totalitarismul politic, economic, spiritual, determinată de niște intenții nesănătoase de a avea succese în condițiile unei concurențe acerbe de piață, fapt care în final, duce la dezvoltarea individului în masă. În asemenea condiții cea mai importantă sarcină a personalității constă  în determinarea propriei „măsuri vitale”, în a se învăța să conceapă esența evenimentelor, aprecierea lor de pe pozițiile propriilor abordări valorice și teleologice, elaborarea în acest context, a unor criterii personalexistențiale. Deaceea scopul educației este de a învăța a fi uman („măsuri vitale”), adică compasiunii, toleranței, bunătății și echității, scopul învățământului - de a învăța capacități de judecată și analiză, de a face alegeri corecte și a proceda în conformitate cu ele. Criza în care din ce în ce mai mult se adâncește, personalitatea contemporană se abordează și în ,,Filosofia problemelor globale”, care se impune ca un complex de idei, concepții, bazându-se pe tendințele obiective de dezvoltare a unor legături universale de gen politico-economic, socio-cultural, religios, de gestiune ș.a. Scopul principal a științelor umanistice contemporane, consideră filosofii acestei direcții constă în căutarea unor factori, care ar favoriza apropierea de concepte și abordări, contribuind astfel unor convergențe, în sensul depășirii unor probleme de ordin global, cu care se ciocnește omenirea la etapa actuală.  În ,,termeni a speranței” descriu filosofii și sociologii acestui curent procesele de constituire a unei unități universale a tuturor popoarelor lumii, presupunând prin aceasta o reală posibilitate de ieșire din criza ecologică și spirituală, în care din ce în ce mai profund se împotmolește omenirea sec. XXI. Formarea unei rațiuni globale, declară acești gânditori, va contribui la depășirea unor intenții cu caracter naționalist și geopolitic a unor supraputeri, iar conștiința de compasiune pentru planeta tuturor, sentimentul de responsabilitate pentru ea, și destinele omenirii, abordarea valorilor culturiii general-umane, vor constitui un catalizator sau poate chiar o sursă a activității creatoare a fiecărui individ. În acest sens, promovarea culturii sugerată de realitatea propriu-zisă devine mai pregnantă pentru omenire și pentru viitorul ei decât politicul și economicul. Acestă ,, filosofie,, se poziționează pe ideia precum că etica ecologico-umanistă globală, devine acel suport spiritual în care își au fundamentul său politica de stat, structurile de producție, relațiile interetnice și interpersonale, dreptul, comerțul și alte forme de existență socială. Constatarea unor modele ineficeinte de dezvoltare a societății, bazate pe idustrializare (Jon Forster), eliminarea metodelor revoluționar-violente de transformare a societăților, alimentează speranța în favoarea evoluției în direcția umanizării, conștiinței și practicii, duce la căutarea unor modalități universale în sfera spiritului și a moralei de revitalizare culturală. Amplificarea convergenței culturale, care se reflectă prin procese clare de apropiere a diferitor țări și popoare în domeniul științei și învățământului, stabilirii unei societăți deschise culturale în epoca postindustrială, evoluează paralel cu crearea unei economii mondiale a structurilor trasnaționale balanțată din punct de vedere ecologic. Libertatea, dreptatea, echitatea, demnitatea personalității, dreptul ei inalienabil la viață și protecție socială, dreptul popoarelor la autodeterminare politică și culturală, trebuie să se manifeste în calitate de sistem de asigurare vitală a omenirii, astfel, universalismul culturalistoric, care defapt constituie o smnificație a ,,filosofiei problemelor globale” , rezidă în recunoașterea valorilor general-umane.  Concluzii pentru teoria învățământului: ideile filosofice ale acestui curent cultivă o atitudine normativ-axiologică în raport cu procesul instructiv-educativ, care inevitabil trebuie să se dezvolte dinamic și să se orienteze pe subiecții acestuia spre stimularea realizărilor sociale.  În contextul cercetării date nu putem să nu abordăm ideile unui important curent filosofic – pragmatismul. Odată cu Ch. Peirce, W. James, R. Rorty, nu există autoritate mai mare decât J. Dewey - fondatorul filosofiei învățământului (,,Democrația și învățământul”). Căpătarea în procesul de activitate vitală a cunoștințelor (a adevărurilor, a credinței - nu este pentru Dewey cel mai important lucru); formarea în cadrul experienței a încrederii în fundamentarea și veridicitatea afirmațiilor cu care operează omul, este după Dewey – învățământ. Ideia esențială, care penetrează lucrarea lui Dewey, susține că întreaga filosofie, care refletă evoluția gândirii și în acest sens ea poate fi considerată teoria generală a învățământului, pentru că ea este cea mai sugetivă în explicarea valorificării raționale și emoționale de către om a unor forme de activitate vital-culturală în raport cu propriu său ,,Eu”. Existența umană propriu-zisă, este pentru Dewey nu altceva decât întruchiparea modalității experimentale de existență: experiența umană se constituie la interacțiunea dintre om și viață, fapt care pune problema cunoașterii și aplicării unor metode de cercetare științifică în cel mai larg sens al cuvântului . Orice situație din viața cotidiană este după Dewey, unicală, de aceea generalizările survenite din diferite teorii sau doctrine, sunt inaplicabile și foarte relative în raport cu compăortamentul uman. Elaborarea unor teorii și abordări sugerate de  propriile reflecții și experiență, sunt necesare și poate chiar mai eficiente în sensul depășirii diferitor situații dificile, omul acumulează experiența în soluționarea problemelor vitale. Activitatea omului, care se bazează pe experiența lui personală, valorificată în cadrul practicii lui vitale, este cel mai important component a ideologiei experimentalismului. Tendințele noastre de a avea o viață independentă și decentă, în opinia experimentaliștilor depinde doar de faptul în ce măsură noi suntem capabili să operăm cu propriile abilități de soluționare a propriilor peobleme și nici decum de circumstanțele care vin din exterior.  Așa dar, modelul pragmatic al învățământului împărtășește ideile și scopurile altor doctrine filosofice, în ceea ce privește orientarea spre realizarea unei perfecțiuni intelectuale, a unei dezvoltări armonioase a personalității, punându-se în acest sens, accent pe absolutizarea practicii socilae, a experimentului și negarea tot odată a supraaprecierii rolului cunoașterii veridice și aplicarea metodelor științificie pentru realizarea activităților vitale. Pentru pragmatism nu există sferta transcendentului: criteriul adevărului este utilitatea practică, prin urmare, sarcina principală a învățământului constă în pregătirea pentru viața cotidiană. În procesul de învățământ sarcina principală este de orientare hermeneutică – de a învăța să se înțeleagă. Aceasta trebuie să fie unica modalitate de contemplare a adevărului atât în domeniul științelor naturale, dar în special în cunoașterea umanitară, în științele despre viață și spirit (O.Bollnow).  Formarea teoriei generale a educației și învățământului se manifestă ca o tendință a filosofiei contemporane, a științei începând cu anii 60 a sec.XX. Puțin probabil, ca acest domeniu poate avea un statut de sine stătător. Filosofia științei există doar în limitele unui sistem filosofic integral. Și totuși, de aceste probleme sunt interesați fizicienii și biologii, sociologii și istoricii, matimaticienii și filologii. Tematica generală, aparatul categorial, abordarea tradițională a problemelor și a modalităților de soluționare a lor, ne permit să determinăm acest domeniu a filosofiei ca metodologia generală a științei. În acest sens, cele mai importante poziții conceptuale, în cadrul acestei direcții filosofice raportate la principiile științei pedagogice sunt:   abordarea statutului științei pedagogice, în contextul culturii și vieții sociale, determinarea esențelor ei conceptuale și valorice, a tendințelor generale orientate spre umanizarea cunoștințelor și aplicarea principiului istoric.  depășirea metodologiei scientiste, a normativismului și logizării; problema corelației dintre știință și alte forme iraționale de cogniție a lumii (arta, religia ș.a.), reaccentuarea interesului de la problemele ce țin de structură și cantitatea informației la problemele dezvoltării lor proporționale și deteminării cunoștințelor în direcția fundamentării și translării lor; îmbogățirea aparatului categorial cu noțiuni de genul: paradigmă, tablou al lumii, holism, sinergetică, model pronostic ș.a. Acest fapt, a contribuit la asemenea abordări în diferite domenii de cercetare, care permite o analiză integră (prin prisma categoriilor genral-particular, esență -  fenomen) a situației existențiale a omului luat în particular și a omenirii în general.  schimbarea unor orientări cu caracter teleologic: știința se dezvoltă sub impactul unor forțe din exterior, are loc penetrarea științei a diferitor domenii de activitate practică și viceversa, dezvoltarea aspectelor aplicative ale științei.  vechiul slogan filosofic despre dominația științei asupra naturii și-a pierdut din actualitate și a condus la orientarea ecologică a doctrinelor științifice; perioada contemporană a demonstrat că știința s-a transformat într-o sursă tehnologică, care este capabilă să influențeze considerabil alegerea orientărilor strategice cu caracter cultural și social, asigurând realizarea lor. Pentru teoria generală (metodologia învățământului) toate problemele deja abordate în această lucrare sunt de interes strategic, fapt care îi identifică un loc aparte în sistemul științelor contemporane. O necesitate actuală în asemenea teorie rezidă în procesele biopsiho-spirituale de dezvoltare a omului, a modalităților de existență a lui, dictate la rândul său de schimbările continue din mediul natural și socio-cultural. Ideile filosofice a gânditorilor occidentali de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, care au avut un impact direct asupra elaborării paradigmei educației și a învățământului, la care ne-am referit în această lucrare rezidă în problemele și prioritățile educației și a învățământului actual. Nu există nici o filosofie ,,corectă și unică posibilă”, care ar sugera oamenilor conștientizarea unui anumit volum de informație și cunoștințe, interpretarea neeronată a unor valori și poziții vitale, explicarea unor anumite modalități de comportament. În asemenea situație devine imperioasă o alegere logic-raționalizată a ideilor și doctrinelor filosofice din tezaurul teoretic, care ni l-a oferit trecutul și cel actual, care trebuie valorificat în permanență. Și totuși, este oportun să evidențiem anumite tendințe, care se cristalizează în cadrul procesului de educație și învățământ orientat în cogniție, dar ceea ce este nu mai puțin important în formarea competențelor: - normativ – axiologice: proces de cogniție care este strict legat de valorificarea tezaurului civilizației umane; - pragamtic-utilitariste: adevărul se egalează cu utilitatea cunoștințelor și se abordează doar prin prisma realizărilor în cadrul activității practice; - existențial-elitare: conștientizarea faptului precum că cea mai pregnantă trăsătură a existenței vitale este, în egală măsură, cunoștințele, dar și abilitatea de aplicare a lor -  fapt care îi asigură omului posibilitatea unei existențe autentice. Filosofia contemporană abordează perspectivele de evoluție a omenirii în contextul instaurării unei noi rațiuni umanitar-planetare pe baza principiului integrității existenței și culturii, în timp ce procesele ce țin de educație și învățământ sunt acele domenii a activității vitale și socio-culturale în cadrul cărora se formează o personalitate liberă, morală și spirituală matură, capabilă să ducă cu sine povara responsabilității pentru destinele societății, să apere valorile general-umane, să creeze o lume autentică, general-umanistă. Din această perspectivă filosofia educației rezidă nu atât în doctrine filosofice, cât în legitățile obiective de dezvoltare a societății, imanente acestor procese (educativ-instructive). Filosofia educației este orientată să identifice cele mai esențiale probleme din sfera reproducerii și transformării calitative a resurselor umane pentru realizarea unui progres social-economic, socio-cultural și moral.