Pentru a putea colabora, oamenii învaţă să comunice unii cu alţii, să aibă deschidere, să se înţeleagă şi să se cunoască pe sine. Totuşi, prin comunicare, reuşim să stabilim relaţii între o imagine personală şi imaginea celuilalt şi mai puţin între persoane cu întreaga lor realitate. Imaginile de sine implicate în comunicare sunt în continuă modificare în funcţie de intenţii, de nevoi, de nivel al autocunoaşterii şi al cunoaşterii celuilalt. Comunicarea poate permite relaţia în condiţii de schimbare şi de aceea atunci când apar defecte de comunicare acestea se resimt la nivelul relaţiei interpersonale, tinzând să modifice imaginea celuilalt în mintea noastră. «De ce depinde succesul în munca grădiniței de copii cu familia? Un rol însemnat îl are stilul corect de comunicare a cadrului didactic cu părinții, ce prsupune îmbinarea respectului,tactului,bunăvoinței și exigenței față de ei. Numai pe o așa bază pedagogii și părinții pot devein aliați în procesul complicat de educație a copiilor» [1, p. 33]. Capacităţi necesare unei bune comunicări: Capacitatea de a „ne pune în locul celuilalt”. E important ca mesajul pe care îl transmitem altora să fie analizat din punctul lor de vedere. Astfel, un exerciţiu de empatie (cum m-aş simţi eu dacă cineva mi-ar spune aceasta) ar putea aduce ajustări importante mesajului eliberându-l de eventuale elemente nerezonabile, de intruzivitate, de nedelicateţe. Capacitatea de a găsi momentul potrivit. Atunci când este transmis un mesaj trebuie să existe disponibilitate de ascultare, de aceea este importantă găsirea momentului, a spaţiului propice şi de captarea interesului. Dacă transmitem un mesaj important pentru noi atunci când ascultătorul nostru are o altă preocupare, are o problemă personală serioasă la care se gândeşte, este obosit, grăbit sau dezinteresat, este puţin probabil ca impactul să fie cel aşteptat. Capacitatea de verificare. Nu este suficientă transmiterea clară a unui mesaj, este important să verificăm felul în care el a fost înţeles. Aceasta pentru că înţelegerea unui mesaj este adesea bruiată de ceea ce dorim sau ne temem să auzim, de experienţe anterioare şi aşteptări. De aceea, este esenţial să verificăm că ceea ce am vrut să transmitem s-a înţeles corect. Capacitatea de ascultare a celuilalt. Exprimarea unui mesaj nu poate fi completă dacă nu lasă loc pentru răspunsul celui căruia i se adresează. Astfel se poate aproxima o construcţie comună, flexibilă în care fiecare se poate regăsi. Aceasta pentru că un mesaj presupune o cerinţă de ascultare care are nevoie de reciprocitate: Voi fi mai degrabă ascultată dacă sunt capabilă de a-l asculta pe celălalt decât dacă mă interesează numai ceea ce doresc eu să transmit. Dincolo de aceste capacităţi care creează un mediu mai bun pentru comunicare există mesajul ca şi conţinut al acesteia, un conţinut conştient sau inconştient, direct sau subliminal, verbal sau nonverbal, direct sau indirect. Indiferent cum ar fi acest conţinut el influenţează în mod major relaţia de comunicare. Baza unui parteneriat durabil este comunicarea permanent cu părinții [2, p.157]. De aceea este important ca mesajul să aibă câteva calităţi care să îl facă mai uşor de receptat:  Să fie interesant. Mesajul ar trebui să fie interesant mai ales pentru cel ce îl receptează şi nu doar pentru cel care îl transmite. De multe ori, atunci când comunicăm, selectăm acele mesaje care ni se par nouă interesante, dar ar fi bine să operăm această selecţie în funcţii de ceea ce îi interesează pe cei cu care comunicăm.  Să fie rezonabil. Forma şi conţinutul mesajului ar trebui adecvate la contextul relaţiei existente, să nu fie în nici un fel deranjante, să nu pună în dificultate şi nici să nu solicite mai mult decât oferă. Multe dintre mesajele pe care le transmitem sunt de fapt cerinţe, solicitări, pretenţii, aşteptări. Toate acestea ne obosesc interlocutorul şi îl fac să se apere ne mai ascultându-ne. De aceea este necesară o analiză pentru ca mesajele noastre să poată conţine mai multe soluţii, oferte de sprijin. Să conţină cât mai puţine elemente de bruiaj. Bruiajul provine adesea din contradicţii între: - verbal şi nonverbal - de pildă, în cazul unei minciuni, mesajul verbal este contrazis de aspecte ale comunicării nonverbale: vocea nesigură, privirea ce evită ochii celuilalt, mîinile îşi găsesc ceva de lucru; - conştient şi inconştient - în actul ratat „gura păcătosului adevăr grăieşte‖; - direct şi subliminal - mama poate să nege că este angoasată pentru că îşi lasă copilul la grădiniţă, dar comportamentul ei arată exact opusul.Toate aceste contradicţii sunt obositoare şi conduc la un sentiment de neîncredere. De aceea este bine să ne analizăm stările şi să ni le acceptăm aşa cum sunt pe principiul că mai bună este o stare proastă reală decât una bine ascunsă care naşte o grămadă de suspiciuni.  Să fie adecvat. Parafrazându-l pe Platon care spune că nu există fructe ca atare ci doar mere, pere etc., putem considera că nu există comunicare în mod ideal, ci situaţii particulare de comunicare. Astfel, este importantă adecvarea vie şi spontană la cel cu care vorbim şi la propria noastră stare din momentul comunicării. De aceea, aici „reţetele‖ pentru o bună comunicare mai mult încurcă deoarece lasă prea puţin loc pentru adecvare şi veridicitate.  Să fie clar. Receptarea conţinutului mesajului depinde foarte mult de forma în care este transmis de aceea este important să se aleagă un limbaj potrivit pentru situaţie, să fie evitate exprimările prea lungi, prea complicate, prea condensate sau mixajele de mesaje. Să fie complet Un mesaj are nevoie să conţină toate „elementeleancoră‖ de care depinde realizarea lui: date despre timp, spaţiu, mijloace, persoane.  Să fie flexibil. Un mesaj al unei comunicări veritabile se construieşte împreună cu cei cărora se adresează. Mesajul nu este oferit implacabil ca un verdict, ci se constituie şi ajustează pe parcursul discuţiei adecvându-se la participanţi în aşa fel încât, produsul final al comunicării să aparţină deopotrivă tuturor partenerilor de discuţie. În comunicarea dintre părinţi şi educatoare este necesar să se menţină un cadru constant al acestei relaţii speciale care să fie asigurator pentru ambii parteneri. Elementele de structură ale acestui cadru sunt foarte importante şi nu ar trebui tulburate dacă nu dorim degenerarea într-un alt tip de relaţie (de prietenie, de conflict, de concurenţă, de indiferenţă) care, cu greu, mai poate corespunde nevoilor copilului [5, p. 26]. Relaţia dintre părinte şi educatoare se sprijină pe respectul reciproc şi conştientizarea importanţei celuilalt pentru munca proprie: educatoarea realizează susţinerea părintelui şi părintele apreciază implicarea educatoarei în devenirea copilului său. Relaţia dintre părinţi şi educatoare este subsumată unui scop comun care a făcut-o posibilă şi care o menţine. Dacă relaţia tinde să evolueze în alta, scopul comun are de suferit. De aceea este bine să nu se realizeze prea multe combinaţii relaţionare în acest sector. Menţinerea unei relaţii de colaborare educativă între părinte şi educatoare este foarte importantă pentru devenirea copilului şi de aceea această relaţie nu ar trebui viciată de alte direcţii tentante pentru adulţi, de beneficii colaterale sau mixări de relaţii care ar putea impieta buna funcţionare. Astfel, relaţia dintre părinte şi educatoare este necesar să se prezinte ca o colaborare strict educativă în jurul copilului, plină de respect şi de schimburi reciproce de informaţii şi păreri. Ce poate împiedica o bună comunicare?Lipsa de susţinere şi înţelegere la nevoie. Dacă părintele are nevoie să fie înţeles într-o situaţie dificilă pentru el şi nu găseşte acest sprijin, s-ar putea să devină reticent, poate chiar răuvoitor. Înţelegerea însă nu înseamnă eludarea regulilor, ci deschidere constantă şi asigurarea siguranţei copilului. Lipsa unei deschideri spre comunicare. Pentru a crea o relaţie de încredere reciprocă, oamenii au nevoie de un timp în care să se cunoască. Dacă însă, acest timp nu este acordat (fie de către educatoarea prea ocupată, fie de către părintele şi el prea ocupat) – este foarte probabil ca lipsa cunoaşterii realităţii să fie înlocuită de presupuneri şi proiecţii care deseori duc la conflict. Comunicarea prin intermediari. O comunicare veritabilă se află adesea viciată de intermediari. De aceea părintele ar trebui să-şi facă timp ca măcar din când în când să îşi ia sau aducă singur copilul la grădiniţă. Bona sau bunica pot avea propria lor înţelegere care nu este musai să fie identică cu a părintelui. De asemenea, bona prin transmiterea rece a unor cerinţe ale familiei poate, fără să vrea, să transmită o atitudine de superioritate deranjantă pentru educatoare. Acelaşi sentiment îl poate avea şi părintele care, deşi vine la grădiniţă, în loc să-i fie comunicate verbal unele lucruri despre activitate şi copil le citeşte exprimate impersonal, la un avizier. Nici comunicarea prin intermediului unui părinte anume delegat să înştiinţeze părinţii nu este acceptabilă deoarece părintele simte frustrarea de a nu avea o directă relaţie cu educatoarea care şi-a ales preferaţi din rândul părinţilor. Comunicarea unor nemulţumiri plecând de la fapte concrete. Adesea nemulţumirile în relaţia părinte-educator sunt difuze şi generate mai mult de o lipsă de înţelegere reciprocă, de incompatibilităţi de personalitate sau de un start de relaţie defectuos. Cu toate acestea, atunci când aceste nemulţumiri sunt exprimate, formularea se centrează pe lucruri minore neesenţiale, care adesea prind o formă exagerată. Exprimarea, în acest caz, este realizată pentru detensionare personală şi nu pentru îmbunătăţirea relaţiei iar efectul este unul de exagerare a conflictului şi de întărire a lui şi nicidecum de soluţionare. Lipsa de colaborare între cele două educatoare. În grupele în care educatoarele nu sunt compatibile şi nu se înţeleg între ele şi părinţii sunt mai tensionaţi şi mai conflictuali. Se poate întâmpla chiar să existe tabere de susţinători ai uneia sau alteia dintre educatoare, sau ca părinţii să fie acaparaţi de către o educatoare şi să o marginalizeze pe cealaltă. Este o tensiune care nu oferă copilului un mediu de siguranţă şi care tensionează părinţii fără nici un scop pozitiv. Părinţii aici ar trebui să ceară explicit şi direct rezolvarea situaţiei: fie să se găsească unele căi de armonizare, fie să se decidă încetarea colaborării celor două. Oricum părinţii nu ar trebui să se lase antrenaţi într-un conflict care nu este al lor.Comerţul. Dacă grădiniţa devine Mall, un spaţiu în care se comercializează tot felul de lucruri, iar părinţii sunt consideraţi o ţintă sigură de cumpărare, aceştia încep treptat să se îndoiască de intenţiile educative, ajungând în situaţia de a refuza şi ceea ce copilul ar avea nevoie. Şi aici este necesară o atitudine de nesusţinere a acestor imixtiuni de roluri: la grădiniţă copilul are nevoie de un spaţiu adecvat în amenajarea căruia părinţii se pot implica, dar asta nu înseamnă că se ajunge la supradimensionarea „parcului‖ de jucării, că „trebuie‖ un televizor, că părinţii devin cumpărători siguri pentru tot ce nu s-ar putea comercializa în magazin (ca să nu o supere pe educatoare, ca să nu fie mai prejos decât alţi părinţi, pentru că toţi ceilalţi copii au cumpărat). Impunerea. Oamenii se simt respectaţi atunci când li se respectă libertatea de a decide. Dar dacă aceste libertăţi îi sunt restrânse părintelui în sensul că el nu are acces la mediul de grădiniţă, el nu poate decide nimic în privinţa copilului în perioada în care acesta este la grădiniţă, părintele nu numai că se simte neliber şi infantilizat, ci se simte şi deposedat de propriul copil. Aici părintele nu are prea mult de câştigat dacă răspunde cu aceeaşi monedă adoptând el însuşi o poziţie de superioritate şi impunându-şi cerinţe multe şi nerezonabile. Cel mai adecvat este ca părintele să se arate interesat de stabilirea unei comunicări care să ducă la explicaţii asupra impunerilor respective şi consecvent interesat de propriul copil indiferent de atitudinea grădiniţei. Stabilirea unui mediu în care comunicarea directă, încrederea și respectul înfloresc, reprezintă un pas important în sprijinirea participării efective a familiei.[5, p. 186] Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.