Dihotomia „drept public – drept privat” îşi are originea în dreptul roman. Aşa, de exemplu, jurisconsultul Ulpian distinge între cele două compartimente, astfel: a) jus publicum (dreptul public) — compartimentul care se referă la interesele statului roman şi b) jus privatum (dreptul privat) – compartimentul care se referă la interesele diferitelor persoane: Această mare diviziune a dreptului priveşte atât dreptul naţional (intern), cât şi dreptul internaţional. În ceea ce priveşte dreptul public intern, din componenţa sa fac parte aşa ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii şi protecţiei sociale, dreptul financiar, dreptul procesual (partea de organizare căreia îi sunt consacrate norme juridice imperative) etc. Din dreptul privat intern fac parte aşa ramuri ca: dreptul civil, dreptul familial ş.a. Obiectul de reglementare juridică a ramurilor care se atribuie la dreptul public intern îl constituie:  problemele ce ţin de organizarea şi distribuirea competenţei autorităţilor publice;  forma statului;  relaţiile de muncă şi protecţie socială;  relaţiile financiar-bancare;  organizarea generală a învăţământului;  infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora etc. Obiectul de reglementare juridică a ramurilor de drept ce fac parte din dreptul privat intern îl constituie relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale la care participă persoanele particulare. Divizarea dreptului în drept public şi drept privat nu trebuie absolutizată. Interesul general n-ar fi nimic, ar fi o absurditate, dacă n-ar fi împărtăşit cu fiecare particular, tot aşa precum şi interesul individual nu poate fi neglijat de stat. În legătură cu aceasta, renumitul teoretician român Mircea Djuvara (1886-1944) avea perfectă dreptate când întreba: „Oare normele dreptului public nu interesează pe particulari? Ne este oare indiferent modul cum funcţionează serviciile publice, fără de care nici nu putem exista în toată fiinţa noastră?... Şi invers, dispoziţiile de drept privat interesează statul. Cum ar exista într-adevăr statul fără rânduiala intereselor private ale oamenilor? Dispoziţiile de drept civil reglementează, de ex., între altele averea noastră. Dar nu poate fi indiferent statul dacă cetăţenii săi trăiesc în această privinţă într-un haos, dacă nu există nici un fel de sancţiune, dacă se calcă continuu, în această materie, normele de drept. Tot dreptul privat atinge îndeaproape interesele publice. Ba chiar mai mult, după cum a arătat sub formă măiestrită, marele jurisconsult german Ihering, în cartea sa Kampf ums Recht, orice nedreptate s-ar comite contra unui particular, oricât de mică ar fi, este o nedreptate care se face faţă de societatea întreagă. Atunci când cineva luptă pentru dreptul său, luptă în realitate pentru paza ordinii legale. Dar paza ordinii legale interesează, în primul rând, statul; particularul când porneşte o acţiune în justiţie spre a realiza dreptul său şi luptă pentru el împlineşte prin aceasta o mare misiune socială” [1]. Cele spuse scot în evidenţă faptul că respectarea dreptului sub toate formele sale interesează întreaga societate, căci întreaga societate nu ar putea să existe, dacă respectul dreptului nu ar exista. Prin urmare, nu se poate susţine că deosebirea dintre dreptul public şi dreptul privat se întemeiază exclusiv numai pe ideea interesului, pe care normele respective îl prezintă pentru stat sau particulari. Atât dreptul public cât şi dreptul privat interesează în acelaşi fel şi statul, şi particularii. Aceeaşi idee o găsim şi la Matei Contacuzino: „Cele mai multe raporturi de drept privat privesc şi interesul colectiv al societăţii şi raporturile de drept public privesc şi interesele private. Normele de drept privat sunt în principiu de ordine publică, pentru că sunt stabilite în vederea unui scop obştesc de siguranţă, de organizare şi de pace socială. Deosebirea dintre drept public şi drept privat nu priveşte deci natura intereselor care sunt în joc, ci natura raporturilor care se leagă, pe de o parte, raportat de la individ la individ, pe de altă parte, raportat între individul privat ca un mădular al societăţii şi societatea însăşi, reprezentantă prin organele sale” [2]. Oricare ar fi criteriul de la care se porneşte în divizarea dreptului în drept public şi drept privat, există mai multe semne distinctive ale celor două compartimente ale dreptului, care, chiar dacă nu pot fi privite ca absolute, au totuşi o valoare practică şi teoretică incontestabilă: 1. În ce priveşte generalitatea interesului. În timp ce dreptul public protejează un interes comun tuturor cetăţenilor, un interes general al societăţii, dreptul privat protejează prin normele sale interese proprii unui individ, unei familii etc. 2. În ce priveşte forţa obligatorie. Dreptul public este prin natura sa un drept imperativ, conţine o sumă de ordine şi prohibiţii care asigură ordinea publică. Dreptul privat este constituit în principal din norme dispozitive, permisive sau supletive. 3. În ce priveşte modalităţile de exprimare a voinţei. Dreptul public cu preponderenţă prin acţiunea autoritară, unilaterală a guvernanţilor; dreptul privat traduce normativ jocul liberal al voinţelor, modul şi consecinţele întâlnirii acestor voinţe [3]. În literatura juridică, s-a conturat conceptul potrivit căruia, în afara ramurilor de drept care pot fi atribuite dreptului public sau dreptului privat, mai există o categorie a ramurilor de drept cu caracter mixt. Astfel, P.Roubier argumentează existenţa unui drept mixt concret, în care ar intra dreptul comercial, legislaţia rurală şi legislaţia muncitorească şi un drept mixt abstract în care sunt incluse ramurile dreptului penal şi procedura (penală, civilă, administrativă) [4]. Nu putem să nu scoatem în evidenţă existenţa unor concepţii care nu recunosc diviziunea dreptului în public şi privat. Astfel, Leon Duguit (1859-1928), decan al Facultăţii de drept din Bordeaux, este unul din cei mai hotărâţi adversari al deosebirii de natură dintre dreptul public şi privat. În viziunea sa, între cele două drepturi nu există deosebire de fundament, de metodă, de spirit sau de evoluţie. Actele juridice de drept public şi cele de drept privat au acelaşi caracter şi li se cer aceleaşi condiţii. Atât guvernanţii, cărora li se aplică dreptul public, cât şi guvernaţii cărora li se aplică dreptul privat, sunt indivizii care fac acte de voinţă, acte juridice, supuse aceloraşi reguli de drept. Deosebirea dintre dreptul public şi dreptul privat se reduce numai la aceea că în materie de drept public nu există sancţiuni, pe când în materie de drept privat există sancţiuni [5]. Nu putem trece cu vederea nici conceptul renumitului profesor Hans Kelsen, care, de asemenea, consideră că nu se justifică distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat: „Drepturile private sunt drepturi politice în acelaşi sens cu cele care în mod curent sunt desemnate ca atare ... Doar că, ceea ce se numeşte drept privat – acel complex de norme în care instituţia proprietăţii private sau individuale ocupă un loc central – este ... o formă de creaţie a unor norme juridice particulare, adecvate sistemului economic capitalist” [6].