Antropologie virtuală, antropologie tehnologică, antropologia cyberculturii, antropologia culturii artificiale, antropologie postumană și multe alte variante (inclusiv antropologie postorganică), veți găsi în literatură referitor la un domeniu nou al preocupării antropologului. Postorganic și/sau postuman sunt termeni folosiți curent de antropologii culturali pentru a desemna aria care studiază impactul tehnologiilor digitale în condițiile sociale contemporane. În 1991 David Tomas a scris: „S-ar putea de văzut contururile unei forme postorganice a antropologiei, în curs de dezvoltare, în contextul spațiului virtual, o antropologie în mod specific angajată în rezolvarea problemelor legate de ingineria formelor de inteligență cyberspațială opusă omenirii convențional umaniste, moderniste și postmoderniste”. Ca o formă de ,,științe aplicate” tehnologia este considerată a fi autonomă de societate și ca o valoare neutră, deoarece nu este văzută nici ca bine, nici ca rău în sine, nu poate fi acuzată de modul în care oamenii folosesc produsele ei. Instituționalizarea antropologiei științei și a tehnologiilor a avut loc în perioada anilor 1992-1993 la întâlnirea anuală organizată de Societatea de Studii Sociale a Științelor, care a încercat să creeze un Comitet de Știință în cadrul AAA. La această întrunire au fost discutate teme ca: antropologia cyborgului, cybercultura, bariere culturale în folosirea inovațiilor tehnologice, comunități virtuale, consecințe ale tehnologiei informării interactive pentru cultură și educație, femeia și cyborgul. Arturo Escobar în articolul său „Welcome to Cyberia” menționează: „nu este întâmplător faptul că acestea au atins o proeminență simultan”. În timp ce calculatorul și tehnologiile de informare aduc, cu privire la un regim de tehnosocialitate, un amplu proces de construcție socioculturală pusă în mișcare cu ajutorul noilor tehnologii, biotehnologii – dau naștere biosocialităţii, o ordine nouă pentru producția vieții, naturii și a corpului prin invenții tehnobiologice. Acești factori întruchipează realizarea că trăim din ce în ce mai mult și ne producem în medii tehno-bio-culturale structurate de forme noveliste ale științei și ale tehnologiei. Tot ei reprezintă niște concepte-cheie ale altui curent, numit TRANSUMANISM.Acesta este o mişcare intelectuală şi culturală care profetizează şi lucrează în scopul transformării fundamentale a condiţiei umane prin dezvoltarea tehnologiei pentru a elimina îmbătrânirea şi pentru a spori foarte mult capacităţile intelectuale, fizice şi psihologice ale oamenilor. Scopul final este de a susţine viaţa pentru totdeauna şi, probabil, de a-i “învia” pe cei morţi. Ideea din spatele transumanismului este dorinţa oamenilor de a se folosi de maşini nanometrice care să optimizeze inteligenţa, să repare celule, să vindece instant orice boală sau să sincronizeze procesele mentale cu computere superinteligente. Extrapolând legea lui Moore, adepții transumanismului presupun că în cei 100 de ani ai secolului al XXIlea vom asista la o evoluţie comparabilă cu 20 000 de ani precedenţi, dacă se menţine curba exponenţială. Totuși există nu doar adepți, dar și critici ai transumanismului. Spre exemplu, Olga Cetverikova consideră că transumanismul își are originile în umanism, care la rândul său este atomul unor principii ocultiste și gnostice ale elitelor masonice, mascate cu ajutorul raționalismului, pozitivismului și darwinismului aruncat spre digestive publicului larg. Dar există și oameni în afara oricăror idei religioase, ca spre ex. Alain de Botton, care propune crearea unui templu al ateilor unde printre alte probleme se va discuta și despre moralitatea roboţilor. Cyberspațiul nu există în afara celor ce îl populează. Identitatea noastră în Rețea este o identitate simulată, susține Cristian Pralea în articolul său ,,Antropologie Postorganică”. Michael Heim în opera „The Erotic Ontology of Cyberspace” afirmă că realitatea virtuală are o esență ascunsă, „ezoterică“, iar această esență este concretizată de ceea ce reprezenta mitul Graalului pentru creștinătatea medievală – căutarea unui remediu, am putea spune, universal. Dincolo de diversele unghiuri de abordare a problemei însă, putem distinge o caracteristică esențială a lumii virtuale, și anume simularea/simulacrul. Auzind aceste cuvinte, putem înțelege multe lucruri. Vom încerca să explicăm prin două exemple: 1) Triunghiul Penrose. Acest exemplu reflectă o simulare a imaginației, o simulare cognitivă produsă cu ajutorul iluziei optice. 2) Testul Turing. În cazul dat simularea reprezintă un adevărat artefact al experienței digitale și al realității virtuale.Transumaniștii propun soluția cyborgului, care ar funcționa în continua interacțiune în și cu simularea care seduce subiectul (fiind la rândul său subiect simulat), îl ține captiv și îi influențează direct identitatea. După cum afirmă Cristian Pralea, „Omenirea este supusă unei provocări”. Pralea consideră că rezolvarea constă în intenționalitatea simulacrului și formarea a ceea ce Roy Ascott încearcă să numească prin Ciberpercepție. Putem adăuga că trebuie să revenim la grija de sine, astfel ca potențialul și slăbiciunile individului să nu fie canalizate de către altcineva în bioputere, precum încerca să ne avertizeze Michel Foucault.